Spaţiile comerciale goale care împânzesc Galaţiul aduc, pe undeva, cu găvanele care rămân într-o tigvă descărnată. Oraşul pare schilodit, mutilat, adus ca fiinţă suprasocială în pragul unui soi de descompunere în urma căreia rămâne doar praful şi pulberea. Şi afişe gen „De închiriat”, „De vânzare” sau, mai nou - că ne-am „occidentalizat” – „For rent”… Este partea vizibilă a unui proces ce a început, poate, imediat ce „ne-am luat raţia de libertate” în anii ’90. În timp ce naivii şi idealiştii vorbeau despre „libertate”, în umbra „democraţiei noastre originale” s-a pornit o cursă a hrăpăreţilor puşi pe „privatizare”. Foşti activişti s-au transformat peste noapte în capitalişti, foşti gestionari în proprietari, „investitori” de trei parale au reuşit să pună mâna pe active de milioane.
Cu o administraţie pusă pe ciubucăreală, partide de mucava şi o Justiţie fără cap şi fără coadă am ajuns să trăim într-un oraş în care tot mai des întâlnim cadre desprinse parcă dintr-un film post-apocaliptic. Cele mai multe dintre spaţiile comerciale au fost luate „la pachet” de tot felul de „SA”-uri care nu le-au făcut nici mai frumoase, nici mai bune, nici mai utile. Unele au fost chiar vândute mai departe, te miri cui, te miri de unde, totul s-a transformat într-un fel de ruletă în care „s-a plusat” cu cereri de chirii suprarealiste, poate-poate pică vreo casă de pariuri, un cazinou, vreun lanţ multinaţional de supermarketuri sau măcar, din patru în patru ani, vreun sediu electoral. Scenariul s-a repetat şi în celelalte sectoare şi în cele din urmă din economia gălăţeană a rămas mai degrabă un soi de vacă subnutrită pe care toţi vor s-o jupoaie de şapte rânduri de piei.
Aşa se face că micii comercianţi, pe măsură ce rămân mai puţin, trebuie să înfrunte un mediu din ce în ce mai ostil. Administraţia locală vrea bani, statul vrea bani, un întreg sistem public ce abia îşi trage sufletul parazitat de incompetenţă şi birocraţie aşteaptă să fie perfuzat din birurile puse pe cei care încă mai mişcă, pe ici, pe colo. Culmea, nu atât povara fiscală îi doare pe comercianţi – deşi nu e uşor să fii nevoit să te duci cu tufa de bani la taxe şi impozite, dar să te întrebi cu cei vei plăti angajaţii – cât lipsa oricărei perspective de îmbunătăţire a mediului economic al Galaţiului. La urma-urmei, taxe şi impozite mari sunt şi la Cluj, şi la Iaşi, şi la Craiova. Numai că, în alte locuri, ceva a început să se mişte, cele mai multe dintre oraşele cu care se putea compara Galaţiul au început să intre pe un trend ascendent, în timp ce noi pare că ne afundăm tot mai mult şi mai mult în nisipurile mişcătoare. Nu s-a reuşit a se pune mai nimic în locul firmelor care au dispărut din Galaţi, nimic care să redea comunităţii o unitate sau o direcţie de dezvoltare. Asemenea fosilelor rămase de prin Cuaternar, oraşul devine tot mai străveziu, doar cu scheletul din beton pierdut într-un pustiu de bine.
