Astăzi, 5 iunie, este Ziua Mondială a Mediului. Pe la popoarele civilizate, iese lumea-n stradă, se bucură, cântă, reciclează, protestează. În România, 5 iunie este doar o dată oarecare din calendar. Sunt convins că dacă am merge pe stradă şi am întreba, la plezneală, 1000 de oameni, nu vom găsi mai mult de doi care să ştie ce şi cum. Sunt mai mari şansele să aflăm că e dezlegare la peşte sau că e ziua vreunei piţipoance, decât că e un mare eveniment, aflat sub girul Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).
E drept, prin şcolile gălăţene se mai întâmplă câte ceva de 5 iunie. Însă, trebuie să o spun răspicat, meritul nu este unul instituţional, ci aparţine 100% unor dascăli inimoşi, copiilor şi, eventual, unui ONG. Mai o serbare, mai un simpozion, mai o paradă a costumelor din celofan şi – gata! – s-a bifat. Ne vedem la anul.
Trist e că la nivel instituţional, Ziua Mediului nu prea există. E pace şi prietenie, căci chestiunile de mediu sunt, pe alocuri, un fel de cui în talpă pentru autorităţi. Că doar ele, autorităţile, au aprobat mii de garaje şi de cârciumi ce au înghiţit zeci de hectare de spaţiu verde din oraş. Uitaţi-vă la Parcul Eminescu, la Grădina Publică, la zona Ţiglina 1 şi 2, la bulevardul Siderurgiştilor etc. Peste tot, spaţiul verde a fost desfiinţat cu aviz de la Primărie, Eugen Durbacă fiind un adevărat „campion” al acestei proceduri mizerabile, de neiertat.
Unii chiar s-au folosit de situaţie pentru a transforma betonarea Galaţiului într-o frumoasă afacere imobiliară. Am şi acum într-un sertar sutele de hotărâri de CL prin care diverşi întreprinzători au oferit municipalităţii terenuri neproductive din zona Traian Nord şi au primit terenurile de sub cârciumile şi boutiqurile ultracentrale, de la bulevarde. Expertizele tehnice (semnate – atenţie! – de tristele figuri care şi acum conduc acest oraş) consemnează situaţii aberante, de genul „un metru pătrat de pe strada Brăilei este echivalent ca valoare cu un metru pătrat de râpă de pe lângă gura tunelului”.
Aleşii noştri au aprobat, prin 1998-2000, mii de astfel de schimburi, din care oraşul s-a ales cu praful de pe tobă. În afară faptului că spaţiul verde a fost distrus, hăcuit, betonat, terenul primit la schimb a fost şi el pierdut, căci au apărut ulterior tot felul de moştenitori, deci s-a procedat la retrocedare. Nu mai ţin minte dacă pe atunci existau DNA şi Curtea de Conturi, dar, dacă existau, sigur existau degeaba, căci au acceptat aceste afaceri necurate, care ne-au păgubit nu doar de o avere publică, ci şi de o şansă la un oraş civilizat pentru copiii şi nepoţii noştri.
Complicitatea funcţionarilor statului la aceste mârşăvii nu este nici întâmplătoare şi nici nu ţine doar de trecutul îndepărtat. Nici pomeneală. Învârtelile cu terenuri au continuat şi după aceea. Aşa se face că o bună parte din malul Dunării (de la Zona liberă spre Prut) a fost „privatizat”, deşi este arie protejată. Aşa a apărut „Afacerea Aviasan”. Tot aşa au pus unii mâna pe terenurile ce au fost cândva în administrarea Hortigal SA (caz în care încă mai sperăm că procurorii gălăţeni vor anunţa începerea urmăririi penale, căci Becali este deja după gratii pentru o afacere similară cu asta).
Azi e Ziua Mondială a Mediului. Şi ce? Piţipoancele nu ţin sărbătoarea asta! În plus, mediul e deja deja praf şi pulbere. E prilej de comemorare, nu de petrecere...
