Dacă e să vorbim de vreo „grea moştenire” a trecutului, cel puţin pentru gălăţenii nevoiţi să trăiască în apartamentele cât cutiile de chibrituri din cartierele-dormitoare, atunci aceasta nu poate fi decât sistemul centralizat. „Pe hârtie”, sistemul centralizat ar trebuie să fie unul aproape perfect: per ansamblu, costuri de producţie mai mici, consumatori mai mulţi, prin urmare preţuri la utilităţi la un nivel acceptabil. Din păcate, practica a ucis şi această teorie a sistemului centralizat. Din model de eficienţă, sistemul centralizat – a se vedea cazul Apaterm - s-a transformat într-un fel de spaţiu concentraţional, în care clienţii captivi sunt nevoiţi să suporte toate pierderile ce rezultă dintr-un complex tehnic îmbătrânit, cu ţevi ce plesnesc prin toate încheieturile, cu consumuri şi facturi enorme.
Dar cel mai rău lucru care s-a putut întâmpla în sistemului centralizat nu a venit de pe urma problemelor de ordin tehnic, ci din cele de ordin… politic. Pentru că, da, sistemul centralizat a devenit un mediu ce musteşte de clientela de partid, de la vârful conducerii până – adesea – femeia de serviciu. Carnetul de partid s-a dovedit adesea mai valoros decât vreo specializare în vreun domeniu ingineriei sau managementului şi nici măcar Anghel Saligny de-ar fi fost n-ar fi prins nici măcar un post de conţopist de răul clicilor politice de tot felul care au căpuşat sistemul centralizat. Cu directori şi Consilii de Administraţie numite pe criterii strict politice şi nu pe criterii profesionale nu se putea ajunge decât într-o fundătură. Rezultatul era, de altfel, previzibil, dar toţi cei care au fost în fruntea unor astfel de societăţi nu au avut alte unităţi de măsură decât lungimea mandatului şi mărimea indemnizaţiilor de conducere. N-a stat nimeni cu gândul la vreun plan de investiţii, la eficienţă în termeni economici, ci totul s-a judecat în termeni electorali, de parcă pe ţeavă nu ar fi trebuit să vină apă caldă sau căldură, ci voturi.
După atâtea „mandate” am ajuns să avem politicieni care s-au căpătuit pe seama unui sistem centralizat muribund şi cetăţeni care încearcă, pe banii lor, să evadeze din cercul vicios al societăţilor falimentare, al datoriilor plimbate de la rău-platnici la asociaţii, iar de aici iar la societăţi. Sistemul individual – cel al centralelor de apartament sau, uneori, de scară – a devenit în condiţiile actuale cel mai eficient cu toate că, în teorie, ar trebui să fie cel mai scump. Acum, că răul a fost deja făcut, e aproape imposibil de îndreptat lucrurile. Apaterm merge pe calea de a rămâne la rândul său captiv în plasa rău-platnicilor, fără a putea să-i facă să-şi plătească datoriile, dar şi fără a putea să-i dea afară din sistemul centralizat. Şi precum un pelican căruia i-a rămas în gât un peşte pe care nu poate nici să-l înghită, nici să-l dea afară, societatea va sucomba centralizat şi sistematic în suc propriu. Şi cum nimic nu se pierde, totul se transformă, „căpuşele” din sistemul centralizat îşi vor căuta alte victime, pentru că, nu-i aşa, multe mandate mai avem înainte.
