Suntem prea săraci în industrie, ca judeţ, ca să ne cocoţăm în topul exporturilor de maşini-unelte, de tractoare, chiar şi de export mure la borcan. Există însă domenii unde nu ai nevoie de alt utilaj în afară de creier. Specialiştii în IT de pildă pot câştiga mii de euro stând în fotoliul personal şi exportându-şi inteligenţa. Dar nu oricine poate ajunge la astfel de performanţe. Caricaturistul Crihană, de pildă, pictează de mână, nu foloseşte tastatura, şi totuşi lucrările lui au făcut înconjurul lumii. Şi sunt apreciate. Ne duc faima. Poate, cu un impresar bun, să se îmbogăţească şi Crihană. Şi eu de la el: să-i mătur adică frunzele din faţa blocului şi să mă plătească în desene… Sunt, cred eu, mulţi gălăţeni care au ce „exporta”, în multe domenii unde nu se cer investiţii iniţiale mari în afara celor de suflet şi de minte. Şi de un ajutor logistic, o „punte”, un mail oficial-ceva între instituţii.
Am făcut de fapt un ocol editorial ca să nu încep direct cu două evenimente în desfăşurare: coproducţia teatrului muzical cu italienii, printr-o firmă olandeză de impresariat, care a dus deocamdată la super-premiera spectacolului „Aida” de mâine, şi Festivalul naţional de comedie din oraşul nostru, care tocmai s-a terminat ieri a 25-a oară.
În primul caz, a ieşit o supraproducţie. Care, unde mai pui, i-a ajutat pe edilii să se hotărască să investească, după două decenii, în instrumente reale pentru teatru. Apoi va fi un turneu internaţional al teatrului. Adică, export de artă. Nu artă „românească”, dar produsă româneşte! Şi care este câştigul nostru, dacă distribuţia este formată aproape în întregime din artişti italieni? Pe lângă faptul că învăţăm de la ei, cei din „ţara muzicii de operă”, urmează un turneu în ţări occidentale, unde, latini fiind şi noi, va conta că este o producţie românească, gălăţeană, marca teatrului. A doua oară, teatrul va putea încerca şi pe spiritul mioritic ceva. Acum, pe modelul „cu caii lor şi actorii noştri”, care a funcţionat la filmele occidentale de casă mare turnate la noi, mai ieftin, şi producţia italienilor, aşa costisitoare cum e (pentru producătorul olandez, nu pentru oraş), tot e mai ieftină, de la decoruri la cazare, în ţara aceasta scumpă doar pentru salariile noastre. Galaţiul, ca o casă de producţie, la care autorităţile înţeleg să şi cofinanţeze, iar experienţa şi fondurile externe să facă restul, este un export bun.
Cu un festival naţional (cu bulgarii ca oaspeţi, şi internaţional), Galaţiul a ajuns iar gazdă pentru teatre mari din ţară, de care mulţi am auzit, unii le-am mai şi văzut, când am avut noroc, măcar pe dinafară. Acum au venit ele acasă la noi, să-şi exporte succesele. E un câştig: să vedem şi să cerem teatrului nostru performanţa altora. Dar să apreciem şi cam pe unde ne aflăm. Din economie, n-am mers la festivaluri ori turnee, n-am montat agresiv… Având acum şansa să văd foarte multe producţii naţionale, am plecat acasă şi cu mulţumirea de a fi întâlnit actori cunoscuţi, texte variate, alte maniere de joc, dar şi cu bucuria de a mă convinge că avem actori şi regizori chiar foarte buni! Unii aşteptând, după luni sau ani de ignorare, să strălucească din ce în ce mai tare, cel ignorat ajungând chiar să ia premiu în festival. Uitaţi-vă numai câte premii au obţinut actorii gălăţeni! Acum abia putem exporta… Hei, Bucureşti, cât plăteşti să joc?
