Spunea cineva, recent, că Galaţiul ar putea fi următorul oraş-fantomă al României. Ceva de genul Valea Jiului. Chiar dacă este o viziune excesiv pesimistă, trebuie să constatăm că, din păcate, se bazează pe fapte reale. Să tot fie vreo zece ani de când sentimentul că investitorii ocolesc oraşul a devenit acut. Nu e ziar care să nu fi scris despre asta, nu e politician care să nu fi rostit măcar o dată sintagma „vom atrage investiţii în judeţ”, nu e gălăţean care să nu fi fost dezamăgit că promisiunile au rămas promisiuni.
Adevărul e dezarmant: la Galaţi s-a investit foarte puţin în ultimii ani, dar s-a demolat sălbatic. Zeci de întreprinderi care, în anii 90, asigurau pâinea a peste 50.000 de familii din judeţ s-au redus acum la stadiul de ruine. În locul lor nu s-a pus mare lucru, căci n-am ştiut – ca şi comunitate – să valorificăm avantajele pe care ni le oferea la un moment dat industria performantă, poziţia geografică şi Dunărea.
Faptul că acum avem, în compensaţie, mii de dughene pline cu izmene chinezeşti e doar o păcăleală, căci mutăm banii dintr-un buzunar în altul, fără să producem, în esenţă, nimic. Măcar de s-ar vinde acolo marfă autohtonă şi tot ar fi ceva (căci s-ar susţine nişte locuri de muncă), însă 99% din marfă e de import.
Într-o ţară normală şi ţinând cont de elementele de business oferite de piaţa locală (populaţie, forţă de muncă înalt calificată, poziţie geografică, tradiţie etc), Galaţiul ar fi trebuit să fie o capitală industrială şi o poartă comercială strategică în schimbul de mărfuri est-vest. Însă n-a fost aşa, iar a da vina doar pe conjunctura economică mondială este un act de făţărnicie. Cu toţii ştim că ne-am tăiat singuri craca de sub picioare, ocupaţi fiind cu „strategiile personale”, în defavoarea dezvoltării comunităţii. Istoria ne pedepseşte pentru egoism, aroganţă şi nepăsare.
Singurul domeniu în care se pare că am pariat pe calul câştigător este cel naval. Olandezii de la Damen s-au dovedit oameni serioşi, au dezvoltat afacerea, iar efectul este remarcabil: în jurul şantierului naval (în această clipă este cel mai mare şantier din sud-estul Europei, ca şi cifră de afaceri) s-au dezvoltat o sumedenie de firme conexe. Dacă ar fi fost aşa şi în restul industriilor locale (mai cu seamă în metalurgie), oraşul a fi avut acum o altă faţă.
Acum, întrebarea fundamentală este dacă mai sunt şanse să ieşim din vrie. În fapt, însăşi soarta copiilor noştri depinde de răspunsul la această întrebare. Sincer să fiu, dacă mă întreba cineva anul trecut, pe vremea asta, ce va fi cu Galaţiul peste zece ani aş fi pariat pe un fenomen de tip Detroit: dezindustrializare rapidă şi depopulare masivă. Însă asta era în urmă 12 luni.
În acest moment, parcă lucrurile încep să arate un pic altfel. Chiar astăzi se deschide primul mall (în adevăratul sens al cuvântului) din oraş. E un semn, căci astfel de investiţii mari se fac doar în oraşele unde există perspective de dezvoltare. Iar dacă la acest semn adăugăm şi altele (cum ar fi interesul japonezilor de la Yazaki pentru zona noastră, sau cum ar fi faptul că în zilele următoare mai multe delegaţii de oameni de afaceri din China şi Norvegia sunt în România şi nu vor ocoli Galaţiul), perspectiva se schimbă. Oare să îndrăznim să sperăm?
