Copiii sunt, mai mult decât am putea crede, oglinda noastră. Ce văd la noi, asta fac. Dacă ne văd toată ziua vorbind la telefon, cu ochii pe laptop, pe „tabletă” sau în computer, exact aşa vor face şi ei. Dacă noi nu ne facem acum timp pentru ei, pentru a-i cunoaşte, pentru a-i asculta şi pentru a găsi calea spre inima lor, mai târziu nici ei nu vor avea timp pentru noi şi vor prefera, în locul interacţiunii directe, viaţa virtuală. Numai că, dacă noi folosim toate acestea doar ca pe instrumente de comunicare, pentru ei, ele pot să devină, în timp, mai mult de atât.
Am în minte un desen care m-a marcat: o fetiţă, stând cu ochii în ecranul unui laptop, în timp ce ursuleţul şi păpuşa ei îşi făcuseră bocceluţele şi plecau, plângând. De noi, părinţii, depinde să nu lăsăm să se întâmple aşa. Noi le înlocuim jocurile copilăriei cu tablete, iphone-uri, ipad-uri, considerând, pe de o parte, că asta îi face mai „deştepţi” şi în rând cu ceilalţi copii sau, pur şi simplu, profitând de timpul pe care îl „câştigăm” astfel, ţinându-i pe ei ocupaţi. Dar, oare, chiar câştigăm ceva? Nu cumva îi direcţionăm spre capcana unei lumi care le consumă şi timpul şi energia, dându-le, în schimb, doar iluzia că trăiesc?
O profesoară care iubeşte copiii îmi povestea cum, anul trecut, i-a întrebat pe elevii săi ce vor să le aducă Moş Crăciun. Din câteva sute de elevi, unul singur a spus: cărţi. Concluzia, dureroasă, o putem trage singuri: copiii nu au deprins bucuria lecturii. Pentru că noi, părinţii, la rândul nostru, ne-am cam pierdut-o. Dacă ei ne-ar vedea pe noi făcând acest lucru, automat, ar descoperi bogăţia dintre filele unei cărţi. Dacă noi le-am împărtăşi, în fiecare zi, câte o idee, la rândul lor ar face acelaşi lucru. Dacă noi le-am arăta că există şi altceva frumos, în viaţa reală, nu ar mai fi atât de tentaţi să se refugieze în jocurile virtuale.
Mai mult, la şcoală, programa alambicată şi incoerentă de care se lovesc încă din primii ani, în loc să le deschidă apetitul pentru studiu, dimpotrivă, le creează respingere. Şi îi întoarce, din păcate, tot spre lumea virtuală, unde nimeni nu îi trage de urechi că nu şi-au făcut temele, dar primesc, în schimb, iluzia unei vieţi pline de aventură şi suspans.
Mai multe studii asupra adolescenţilor din ţările dezvoltate arată clar că dependenţa tinerilor de internet este atât de mare încât are, pe termen lung, efecte devastatoare. Mulţi dintre ei ajung să nu mai mănânce, să nu mai meargă la şcoală şi, automat, mai târziu, să nu-şi poată găsi un job, să nu-şi mai poată crea, în viaţa reală, niciun fel de conexiuni, să-şi piardă puţinii prieteni din cauza acestei dependenţe distructive. Şi totul pentru că, la vârste fragede, în loc să-i luăm de mână şi să mergem cu ei în viaţa reală, i-am lăsat pradă internetului, „nevinovatelor” jocuri pe calculator, care au degenerat apoi în cu totul altceva, făcându-i, pentru toată viaţa, prizonierii acestor mici ecrane.
Copilul meu m-a întrebat într-o zi: aşa-i că ursuleţii de pluş nu mor niciodată? I-am spus că jucăriile nu mor cât timp cineva îşi face timp, măcar din când în când, să se joace cu ele. Soarta jucăriilor este în strânsă legătură cu cea a copiilor din noi. Însă, mai gravă decât moartea jucăriilor e cealaltă moarte, latentă, a noastră şi a copiilor noştri: înlocuirea vieţii reale, legată de natură şi de oameni adevăraţi, cu pseudoviaţa aflată, din păcate, doar la un click distanţă.
