Să spunem lucrurilor pe nume: criza de încredere în care se afundă majoritatea entităţilor gălăţene – fie că vorbim aici despre instituţii, despre personalităţi sau chiar despre firme – a devenit alarmantă. De câţiva ani încoace, pare că nimeni nu mai crede în nimic, iar efectul imediat al acestei stări de negare este o radicalizare cumplită a societăţii.
Intoleranţă, venin, sudalme. Trăim într-un nou turn Babel, în care ne consumăm energia, fiecare dintre noi, încercând să ţipăm mai tare decât ceilalţi. În acelaşi timp, disponibilitatea la dialog, la a accepta (fie şi numai formal) părerea semenilor se dispersează ca fumul gonit de vânt. Puţini sunt cei care mai încearcă să asculte, însă la fel de puţini sunt şi cei care chiar îşi doresc să fie ascultaţi. Răcnetele isterice rămân, orice aţi spune, simple zgomote. Nu ţin loc de FAPTE.
Nu s-a ajuns aici din întâmplare. Nu este un simplu capriciu social, ci efectul unei lungi perioade de frustrare. E clar că prea puţini oameni mai cred acum, în anul de graţie 2014, într-un viitor frumos colorat. Şi de ce ar mai crede? De vreo şapte decenii, românii (implicit gălăţenii) sunt minţiţi fără oprire. Fără ruşine. Fără remuşcări. Fără drept la replică.
Indiscutabil, găsim în trecutul nostru colectiv prea multe momente neplăcute. Vi se pare că societatea perfectă promisă de comunişti a funcţionat, fie şi măcar pentru o secundă, pe aceste meleaguri? Întrebaţi-i pe cei ai căror bunici au murit sub ciomegele comisiilor de colectivizare. Sau pe cei ai căror părinţi au înfundat puşcăriile doar pentru că vedeau viitorul altfel decât era scris de Lenin şi Stalin.
Revoluţia din Decembrie 1989 (peste un an se face un sfert de secol de atunci!) putea să schimbe lucrurile. Putea... În realitate, România a rămas acelaşi areal al minciunii sfruntate. S-au promis mai multe locuri de muncă, dar s-au desfiinţat şi cele deja existente. Au făgăduit justiţie, dar au construit reţele mafiote sufocante. Au promis impozite mai mici, dar ne-am pomenit cu sute de taxe împovărătoare, cu duhoare de Ev Mediu. NIMIC din ceea ce ni s-a plimbat pe sub nas – în duminicile electorale din ultimii 25 de ani – nu s-a înfăptuit. Şi-atunci de ce ar mai crede oamenii în promisiuni?
Trăim o criză de încredere fără precedent. Din păcate, valul negării a devenit atât de furios încât îneacă, laolaltă, vinovaţii şi nevinovaţii. Mai nou, puţinele exemple pozitive din ţara asta sunt mutilate de securea urii. Spaţiul virtual a creat monştri. Orice olimpic este „o odraslă de bani gata”, orice student eminent este „un drogat”, orice ziarist onest este „un vândut de doi bani”, orice edil bine intenţionat este „un tâlhar pus pe furat”. Prezumţia de bune intenţii? Un moft! O alintătură de domnişoare de pension. „Românii adevăraţi” înjură, acuză, suspectează. Dovezi? Cui îi trebuie? E mai simplu să arunci cu lături în tot şi în toate. De ce să încerci să construieşti, când poţi să-i altoieşti cu adjective pe cei care se căznesc să mai mişte ceva în ţara asta?
Trăim în noul turn Babel. Mă gândesc cu strângere de inimă la momentul când această construcţie absurdă se va prăbuşi. Atunci, când toate minciunile se vor fi terminat, va trebui – toţi! - să explicăm urmaşilor noştri, privindu-i în ochi, ce viitor le-am pregătit. Putem?
