Că nu respectăm munca altora, aş mai înţelege, dar de ce dracu´ nu ne respectăm chiar munca noastră, asta nu înţeleg în ruptul capului! Oraşul e plin de lucruri neterminate, ca nişte statui uluitoare lăsate pe socluri din carton! Nu-i bancă să nu te împiedici de vreun şurub de prindere, nu e stâlp electric plantat fără cabluri uitate afară, ori chioşc demolat fără să rămână în urmă spărturi de dale, gunoaie, sticlă, de parcă atunci când scapi un pahar în bucătăria ta laşi cioburile să calce copiii în ele şi îţi pui pur şi simplu vinul în altul. Când refacem ceva, o organizăm statistic: cineva atrăgea atenţia că replantările în locul codrilor defrişaţi se fac doar geometric trasat şi nu ca în natură, aleatoriu, de unde şi apariţia unei alte naturi, una răzbunătoare! De aceea mă bucur când văd şi lucruri izbutite în întregime. Acoperişuri rezistente şi fain colorate la ziduri perfecte, asfaltări în sfârşit din materiale de calitate, cu garanţie pe câţiva ani, cu lucrătură meseriaşă. Oraşul începe să nu mai semene cu târgurile mexicane din filmele anilor ´70. Am văzut un parc cu adevărat modern, la Viva, dar şi o Grădină publică frumoasă, însă supraplantată cu stâlpi cam ca la reîmpăduririle de care vorbeam. Şi, în sfârşit, într-un orăşel construit pentru mai puţini oameni, pe vremea când eram port şi nu centru siderurgic, se expropriază chiar, pentru a se lărgi ca lumea o stradă importantă! Avem multe festivaluri aici. Fără să se oprească de şase ani, şi târgul naţional de carte continuă chiar zilele acestea, cu peste două sute de edituri! Sunt zile în care evenimentele culturale se adună în aşa măsură, încât trebuie să alegi la care să te duci şi la care, cu părere de rău, să nu te duci. Sigur, eşti supărat atunci când îţi pare rău că te-ai dus, pentru că sunt şi destule „evenimente” umflate cu pompa ca să pară ceva de capul lor… Una peste alta însă, în acest oraş se pictează, se scriu cărţi, se face muzică, teatru – nu putem ignora o evidenţă! A spune că „la noi nu se întâmplă nimic” nu este tocmai corect. Iar dacă un eveniment eşuează, este şi vina celor care nu s-au dus să vadă, să ajute chiar. Un pictor gălăţean mă întreba recent „ce-i de făcut”, şi asta tocmai la un vernisaj al unor buni artişti gălăţeni plecaţi dintre noi, pentru că la noi, nu-i aşa, „nu se întâmplă nimic!” În vreme ce… tocmai se întâmpla Ceva! Desigur, pictorul se referea la alte domenii, la şosele poate, la gunoaie, manele, la blocurile ponosite… Cum un inginer de pildă, bucuros că a promovat un proiect, fie el mult controversatul tunel ambiţios pe sub Dunăre, frumos chiar şi ca vis, sau unul care a lucrat la repararea venerabilului vas cu zbaturi „Tudor Vladimirecu”, ar fi mândru de efortul său, reproşându-le însă artiştilor că nu expun la Paris. Fără să ştie, de fapt, câţi o fac. Fiecare se plânge de nevolniciile, reale, închipuite ori numai exagerate, ale celuilalt şi îşi cunoaşte realizările, uneori chiar le exagerează! Cap la cap, bune şi rele, trebuie să le pună cei care pot vedea larg şi în perspectivă, căci avem nevoie şi de conştiinţa valorii noastre – atâta câtă este! Cei care nu se extaziază în faţa unui şurub, dar nici nu-l ignoră, care pot imagina întregul mecanism şi pot lăsa loc în plan pentru mecanismele viitorului. Într-o lume a exagerărilor, simţul exact al măsurilor ne poate salva de la depresie, dar şi de o suficienţă orgolioasă!
Să... trăiască şi capra vecinului! Scris de Victor Cilincă
