În Roma antică, în vremurile când clasa politică era în chinurile trecerii de la faza sacrificiului pentru binele public („vox populi, vox dei”) la faza „scopul scuză mijloacele”, nişte cetăţeni (aşa se numeau locuitorii cu drepturi depline ai Romei) au inventat diversiunea electorală. Mă rog, nu a fost chiar o invenţie în adevăratul sens al cuvântului, căci principiul tocmai introdus în relaţiile aleşi-alegători – „Ce nu poţi cumpăra, discreditează” - fusese deja aplicat cu succes de către negustorii de sclavi.
Atunci când un nou convoi cu sclavi ajungea în piaţa oraşului, vânzătorii făceau totul ca să crească preţul „per capita”. Oho! Ai fi zis că toate popoarele din jurul Romei erau formate doar din prinţese şi prinţi ce ajungeau sclavii romanilor. În acelaşi timp, potenţialii cumpărători făceau antireclamă violentă mărfii. Ba că-s bicisnici, ba că-s barbari de nedomesticit, ba că au boli care le scurtează viaţa, ba că nu ştiu nimic folositor pentru viitorul stăpân. Preţul trebuia scăzut prin orice mijloace!
Între timp, lumea a evoluat. Tehnologic. Moralmente, însă, lucrurile sunt sub acelaşi principiu negustoresc: cumpără, vinde, iar ceea ce nu poţi cumpăra cu ce ai în pungă – discreditează! Că poate îi scade preţul şi îţi poţi permite. Această situaţie tristă se vede cel mai bine – altfel cum? – taman în vremurile de campanie electorală. Aveţi senzaţia de deja vu? Atunci e momentul să recunoaştem că sindromul electoral a ajuns un fel de boală. E mai rău decât diareea acută. Nimeni nu se mai abţine de la nimic. Iar comerţul cu voturi, dus până la imoralitate, e stare de fapt.
Cel mai des se vând iluzii. Minciuni gogonate, dar frumos împachetate. Iar lumea „pune botul”, că oricum nu mai are mari aşteptări, iar o promisiune frumos colorată, fie ea şi cu şanse infime de realizare, e mai mult decât nimic. Pe unde nu prea mai merge cu gargara, funcţionează cu mici şi bere căci, vorba ceea, conştiinţa mai trece uneori şi prin burtă. Alteori se oferă un loc de muncă în administraţie (fie şi doar pe salariul mimim pe economie) sau un contract cu statul, mai mare sau mai mic, după buget şi după forţa persuasiv-electorală a beneficiarului. Căci – deh – trăim vremuri grele, în care o mână spală pe alta, iar amândouă obrazul.
Evident – întru confirmarea ideii de la care am pornit - există şi situaţii când, la anumite paliere ale manevrabilităţii sociale, se dă jos milităria din pod. Mai cu o aluzie la un dosar DNA în stadiu incipient, mai cu un apropo la siguranţa jobului nevestei sau – dacă nu merge nici aşa – se trece la armele grele: discreditarea şi suprimarea. Cum suprimarea e, cel puţin deocamdată, un subiect tabu în România (mă întreb pentru cât timp?), discreditarea rămâne ticăloşia preferată a politicianului autohton. Să te ferească Dumnezeu de maşina de distrus oameni a unui partid!
Mă uit la televizor şi mă crucesc: atâtea atacuri jegoase la persoană n-am văzut niciodată, în nicio campanie electorală. La ce cantitate uriaşă de mizerie răzbate la suprafaţă, mă îngrozesc de perspectiva oceanului de rahat din „canalizările” politicii.
P.S.: Tot mai mulţi oameni mă sună pentru a mă întreba cu cine să voteze, că tare-s complicate lucrurile. Vă mărturisesc, sincer, că nu ştiu. Personal, simt că între popor şi clasa politică renaşte „relaţia” din 21 decembrie 1989.
