E trist… N-aş putea spune, din păcate, că ieri, de Ziua Copilului, s-a întâmplat ceva realmente notabil la Galaţi. Din motive care mă pun serios pe gânduri, autorităţile locale au dat cumva „la spate” această sărbătoare, pe care au dus-o (vorbind pe criterii strict bugetare) în coada listei, undeva în urma zilei Irlandei. Asta cu toate că la Galaţi există peste 100.000 de copii şi, evident, nici măcar un irlandez!
De ce nu le pasă mai mult autorităţilor locale de copiii oraşului? Păi, probabil din acelaşi motiv pentru care Teatrul „Gulliver” (în fapt o minunăţie de trupă, cu actori şi regizori extraordinari) nu mai are un sediu şi joacă pe unde apucă, în „ferestrele” dintre reprezentaţiile altora. Sau din aceeaşi cauză pentru care pe Faleza Dunării sunt de trei ori mai multe cârciumi decât locuri unde să se poată juca un copil. Ori poate tot din motivul pentru care pe 90 la sută dintre trotuarele oraşului nu se poate merge cu un cărucior. Şi exemplele pot continua. La nesfârşit.
Trebuie să constatăm, cu neplăcere, că grija autorităţilor pentru copiii noştri este aproape inexistentă. Sub mandatul lui Dumitru Nicolae, micuţii aveau ca locuri de joacă nişte maidane pline cu bălării, cu fierătanii contorsionate, cu câini (şi dejecţiile aferente) şi gunoaie. În linii mari, sub mandatul lui Marius Stan nu s-a schimbat mai nimic. În afară de un frumos şi (pe merit) lăudat parc Viva, nu găsim ceva important de notat. Doar promisiuni învelite în staniol şi explicaţii întortocheate pentru eşecurile în serie în îndeplinirea promisiunilor.
Dragi aleşi, vă dau o veste. Copiii n-au timp să aştepte să se scarpine nu ştiu unde şi să negocieze parandărătul birocraţii din Primărie. Copiii cresc. Devin maturi şi le trece cheful de joacă. Iar în mintea lor va rămâne, fixată pentru totdeauna, ideea că autorităţile n-au făcut nimic pentru a le face copilăria fericită. Poate cineva să-i contrazică? Poate cineva să spună că edilii s-au făcut luntre şi punte pentru fericirea copiilor noştri?
Ceea ce nu înţeleg oamenii mari puşi în fruntea urbei este că de copiii de azi depinde România de mâine. Galaţiul de mâine. Bătrâneţea celor care acum sunt în puterea vârstei şi învârt banii publici. Dacă vom continua să credem că puştanilor de azi le va păsa de ţară şi de noi, ajunşi la senectute, mai mult decât ne pasă nouă, acum, de ei, atunci soarta ne este pecetluită. Ne aşteaptă vremuri grele, ca popor, căci generaţiei viitoare nu-i rămân prea multe alternative. Copleşiţi de nepăsarea autorităţilor, striviţi de dorul de părinţi (să nu uităm: unul din cinci minori din România are cel puţin un părinte în străinătate), cocoşaţi de sărăcie şi incertitudini, tinerii vor pleca. Se vor duce unde vor vedea cu ochii şi vor lăsa în urmă o Românie pustiită, golită de valori.
Spunea cineva despre România, în batjocură, că e o ţară minunată, dar că e păcat că-i locuită. Uite că nu mai avem mult până când vom constata că, „mulţumită” profesionalismului şi „dăruirii” aleşilor noştri, a „grijii” lor nemărginite pentru popor, avem „şansa” să transformăm România într-o moştenire fără moştenitori. Mare păcat…
