Citeam recent că România e vedeta Europei când vine vorba de creşterea economică. Cu nu mai puţin de trei la sută a crescut economia noastră în ultimele 12 luni! I-am pus la colţ pe nemţi, pe englezi, pe olandezi, pe francezi. Suntem eroii Uniunii Europene. Sen-za-ţi-o-nal!
Ceea ce nu prea pricep eu, însă, este cum se face că poporul o duce tot mai prost, deşi avem ditamai creşterea economică? Un expert în mecanisme economice, om citit, cu „foncţie” înaltă la Guvern, îmi explica (recunosc, cu talent) că nu trebuie să mă uit la ruinele fabricilor când mă gândesc la creşterea economică, ci să mă gândesc la recolta bogată de pe ogoarele patriei. „Agricultura e cheia, amice”, mi-a spus omul, cu o persuasiune pe care nu am cum să n-o admir.
Şi totuşi, românii o duc greu. Fermierii, ţăranii, adică acei care, teoretic, susţin fabuloasa creştere economică din România, sunt vai de sufletul lor. Dau grâul cu 50 de bani kilogramul şi laptele cu 60 de bani litrul, iar şansele lor la o viaţă mai bună sunt, aşa, un fel de speranţă hăbăucă ce s-a angajat să moară ultima. Şi-atunci unde-i creşterea asta economică, dacă acolo unde o cauţi nu se află? Unde-i belşugul naţional când magazinele sunt pline ochi doar cu marfă agricolă cu etichete ungureşti, ceheşti, bulgăreşti?
Răspunsul la mirările de mai înainte e complicat. E cam ca o vânare de vânt. Însă există undeva. Într-un raport despre care se vorbeşte puţin, dar care la nivel înalt este bine cunoscut. Potrivit estimărilor serviciilor de informaţii, exporturile fictive (mai ales de cereale) înseamnă aproximativ 10 la sută din volumul total al exporturilor româneşti. Cu alte cuvinte, cinci din cele 50 de miliarde de euro (acesta volumul total al exporturilor noastre) înseamnă doar facturi şi nimic altceva. Dar se socotesc, statistic, drept creştere economică.
Însă nu trebuie să credeţi că miza acestei afaceri este doar cosmetizarea în scop electoral a realităţii economice. Chiar dacă această miză este importantă (dat fiind că pacea socială se cumpără cel mai lesne prin alimentarea speranţei că va fi mai bine; avem creştere economică, nu?), în fapt în spatele poveştii se ascunde o uriaşă fraudă fiscală. Exporturile fictive de cinci miliarde de euro înseamnă că o serie de firme (ghici ale cui!) încasează de la statul român, tot fictiv, returnări de TVA în sumă de aproximativ 1,2 miliarde de euro. O sumă colosală, care intră în mod ilegal în conturile celor care manevrează toată această mascaradă.
Evident, la nivel statal nu există nici un interes ca să dispară mafia exporturilor fictive şi a returnărilor ilegale de TVA. Zbaterea celor care controlează destinele ţării nu este să oprească nenorocirea, ci să nu le scape comisionul. Taxa de protecţie. Gheşeftul. Aşa că nouă ne vând iluzia că, iată, o să fie bine, în vreme ce ei cărăbănesc profiturile în conturi şi adulmecă după noi oportunităţi de prostire a naţiunii, care este târâtă în tot felul de dispute politice arţăgoase, radicale, fără formă şi fără fond.
Ţara se cam duce de râpă. Plecând de la trista realitate, scriitorul tecucean Vasile Ghica a reuşit recent să rezume, într-o singură frază, starea naţiunii. Citez: „Titanicul se scufundă, iar noi ne dăm cu vâslele în cap ca să prindem cabine de lux”. Excepţional!
