Ca majoritatea copiilor români, am fost botezată în credinţa creştin-ortodoxă când aveam doar două luni. Pe urmă, legătura mea cu biserica s-a format firesc şi normal, prin intermediul celor două bunici. Ocupaţi cu munca lor şi, probabil, de asemenea supravegheaţi îndeaproape (nu e un mit chestia asta, să ne înţelegem, apropierea prea mare de biserică nu era o idee bună, pe atunci), părinţii mei nu mă duceau prea des în Casa Domnului. Bunicile însă, da, ori de câte ori se ivea ocazia, la sărbătorile mari, la împărtăşanie, duminica, la slujbă. Nu-mi plăcea prea mult, pe atunci, fiindcă aglomeraţia şi mirosul lumânărilor de parafină îmi făceau rău, de regulă. Cu toate acestea, îmi amintesc perfect şi cu drag nu atât ritualurile, cât starea de bine în suflet. Aceeaşi stare de bine pe care o aveam când, cu părinţii sau cu profesorii, după caz, mergeam să vedem mănăstirile noastre, adevărate comori de artă veche, dar şi de simţire profund românească. Mănăstirile din nordul Moldovei, Mănăstirea Argeşului, cu legenda ei dureroasă, de profund sacrificiu şi multe altele, locuri sfinte unde mereu aprindeam o lumânare pentru cei duşi şi una pentru noi, cei vii, rugându-mă pentru sănătate, iubire, linişte şi mântuirea sufletelor, după ştiinţa şi priceperea mea. N-am avut nevoie de manual pentru credinţa mea. N-a fost niciodată cazul să învăţ la şcoală, pe lângă Abecedar, cum să-mi fac o cruce, cum să mă rog, ce mi se întâmplă dacă nu-mi ascult părinţii. Am învăţat "Înger, îngeraşul meu" şi "Tatăl Nostru" de la bunicile mele, iar preoţii pe care am avut norocul să-i cunosc de-a lungul vieţii m-au învăţat tot ce aveam nevoie să ştiu.
Am fost o elevă cuminte şi, sincer, colegii mei erau îngeraşi pe lângă şcolarii de acum, pe care nimeni nu mai are dreptul să-i pedepsească în niciun fel şi care învaţă Religie la şcoală, dar nu se aleg cu nimic. Introducerea Religiei ca obiect de studiu a fost o mişcare proastă atât pentru elevi şi părinţi, cât şi pentru credinţa în sine. Am să vă explic şi de ce. În primul rând, niciunui copil nu-i place să i se impună ceva, orice obiect studiat la şcoală va deveni o corvoadă, doar pentru că e obligatoriu. În al doilea rând, metodele, programa, manualele cu pricina sunt extrem de discutabile. Un copil trebuie să înveţe că va fi pedepsit de părinţi sau educatori dacă nu ascultă, dar în niciun caz că-i va arde sufletul în Iad dacă nu-şi face liniuţele la caligrafie. În fine, cel mic trebuie apropiat de biserică la iniţiativa şi cu acceptul familiei sale. Un copil se va simţi în largul său să se spovedească unui preot dacă a fost obişnuit să facă asta, se va apropia de biserică dacă va găsi acolo bunătate, sprijin, înţelegere, adăpost. În niciun caz nu va deveni mai credincios pentru că, la şapte-opt ani, i-a spus profa de religie că Moş Nicolae nu aduce dulciuri, aşa cum s-a întâmplat, recent, la una din şcolile gălăţene. La şcoală se poate studia istoria religiilor, că nu degeaba a fost românul Mircea Eliade un pionier al acestui domeniu, se pot scoate în evidenţă, eventual, acele concepte comune tuturor credinţelor religioase şi care se transpun în principii de viaţă: să nu furi, să nu ucizi, să nu râvneşti la ce e al altuia, să-l ajuţi pe neputincios etc. Să fii mai milos, să fii un bun cetăţean, să fii OM.
