Încercarea „Vieţii libere” de a provoca cititorii să stabilească prin vot o oarecare ierarhie a valorilor culturale gălăţene s-a lovit ca de un zid (previzibil?) de orgoliile unora dintre cei implicaţi în fenomen. E clar că „datul la gioale” funcţionează impecabil şi în lumea minţilor elevate, nu doar în mahalaua populată de neştiutori de carte. Evident, în zona intelectuală metodele de rupt ţurloiul sunt ceva mai rafinate decât la ăilalţi. Artiştii nu-şi reglează conturile la ieşirea din birt, cu palma, cu pumnul sau cu muchia de la secure. Nu! În imperiul ideilor, răfuielile se dau în scris, dar ascunse bine sub pseudonime de-a dreptul curajoase. E plin internetul de astfel de justiţiari de tip Zorro şi sunt împănate gazetele de acte de siluire a bunului-simţ (botezate deseori pamflet) semnate, brav, cu literă punct literă punct.
Cei care aruncă vorbe vitriolante la adresa colegilor de breaslă (conceptul e valabil cam în orice îndeletnicire, nu doar pe „tarlalele” culturii), ar trebui să încerce să se scoboare cu picioarele pe pământ şi să-şi scuture mintea de beţia narcisismului. Nimeni nu este valoros – nicăieri, în nici un domeniu – doar pentru că se pretinde valoros. E nevoie de recunoaşterea celor din jur, iar asta nu se obţine lesne. Trebuie talent şi muncă. Mai ales muncă. Sunt pline cimitirele de talente care au murit speranţe din simplul motiv că n-au reuşit să-şi înfrângă lenea.
În acelaşi timp, radicalismul de tipul „om de cultură este doar creatorul de artă” mi se pare depăşit. Frizează în multe puncte absurdul. Creaţia artistică, în sine, nu înseamnă nimic fără public. Arta nu este doar o formă de exprimare folositoare artistului. A privi lucrurile doar din perspectiva „ego autem in medio mundi” înseamnă egoism împins până spre limita patologicului. Arta este destinată în primul rând celui care-o consumă. Dumneaei, arta, trebuie să „traducă” emoţia artistului astfel încât toţi ceilalţi să o perceapă ca fiind „comestibilă”. Altfel este degeaba!
Însă materializarea artei aduce în interiorul sintagmei „oameni de cultură” şi pe cei care fac posibilă transmiterea mesajului, nu doar pe cei care compun mesajul. Directorul unei edituri care a ajutat 50 de autori pauperi să-şi publice cărţile poate fi un om de cultură mult mai înalt, spiritualiceşte vorbind, decât un autor care scris 50 de cărţi proaste, construite, pe modelul puzzle, din idei furate de ici, de acolo. Un mare industriaş care plăteşte din banii lui construirea unui muzeu poate fi mult mai om de cultură decât cel care umple cu sublime nimicuri pereţii acelui muzeu. Însă şi o singură creaţie, atinsă de aripa genialităţii, poate însemna infinit mai mult decât un milion de sponsori sau de directori de edituri, luaţi la un loc.
Adevărul se află undeva la mijloc şi un singur lucru e cert în ceea ce-l priveşte: este dincolo de cultul orgoliilor. Dacă ne-am strădui să înţelegem asta, deopotrivă, artişti şi admiratori ai artei, lumea ar deveni o idee mai bună, iar arta n-ar mai fi prilej de pizmă, ci un picuţ din nectarul zeilor, adus aici spre degustarea lui de către pământeni.
