În lumea şuţilor există vorbă: nu contează neapărat cât furi, ci de la cine şi când. Poate părea paradoxal, dar în lumea aceea, „underground”, a hoţilor de duzină există un fel de cod de onoare. Nu furi de la orfan, de la văduvă, de la nevolnic. Iei doar de la cel care are. Dar şi de acela iei cu măsură, dacă se poate cât să nu bage de seamă. Nu tai pomul pentru un măr din vârf, că dacă-l tai, la anul nu mai nici un pom din care să rupi un fruct. Filosofia e simplă şi, deşi vine dintr-o zonă caracterizată de moralitate îndoielnică, poate fi - culmea! – un fel de exemplu de morală. Care va să zică, pot creşte flori minunate chiar şi pe gunoi.
Ciudat, însă, acest pseudo-cod de onoare se estompează pe măsură ce hoţii urcă în ierarhia socială. Căci – deh! – există nelegiuiţi şi printre miniştri, nu doar printre cei de la talpa ţării. Istoria recentă o demonstrează cu vârf şi îndesat. Ba chiar, dacă stau bine să mă gândesc, au existat „tunuri” chiar şi în vremurile despre care acum vorbim cu mândrie şi admiraţie, cum ar fi perioada interbelică sau chiar cea de sub regimul Cuza. Hoţi au fost, sunt şi vor mai fi, căci încă nu s-a descoperit medicamentul care să vindece omul de cleptomanie.
Problema e limita. Măsura. Cât, de unde şi mai ales când furi. Bunăoară acum e un moment al naibii de prost. E sărăcie lucie în ţară. Lumea suferă, se chinuieşte să supravieţuiască de pe o zi pe alta (să nu uităm că românii sunt pe penultimul loc în Europa la puterea de cumpărare!), iar orice informaţie despre bani publici deturnaţi are efectul benzinei turnate peste un foc şi aşa destul de încins. Pentru poporul trăitor din salariul minim pe economie (adică mai bine de jumătate din populaţia ţării), excesele celor din fruntea naţiunii sunt mai mult decât revoltătoare. Aşa că jocurile de scenă de tipul semnelor încifrate făcute de Udrea nu trezesc simpatie, ci din contră. „Aha, deci face semne cu complicii!”, socoteşte privitorul prin binoclul săracului, care nu are nici timp şi nici chef de sforării politice, căci e ocupat cu foamea.
Prin Evul Mediu, în vremuri de secetă sau de năpastă (molime, lăcuste etc), seniorii dădeau scutiri de taxe pentru popor. Mai suspendau fumăritul, mai reduceau gloaba, mai mutau arenda de la „din trei, una” la „din cinci, două”, mai făceau câte-o donaţie către milogi, mai lăsau un liber la vânătoare în pădurea seniorală. Nu erau oameni moderni (mă rog, nu erau moderni în accepţiunea de acum), însă ştiau că nu poţi vlăgui şi mai tare un popor vlăguit pentru că rişti să nu mai ai nici un popor. Eventual, poţi să-ţi pierzi şi capul de pe umeri, căci coasa s-a dovedit de multe ori mai tare decât spada.
Era o măsură în toate. Acum, această limită – aş numi-o „minima moralia” – s-a dus naibii. Asistăm la un fel de concurs de furat şi de înşelat, poporul fiind eterna victimă a celor aburcaţi în fruntea lui. E trist… Dar şi mai trist este că dacă nu vom găsi repede soluţii să stopăm fenomenul, o să ne trezim că poporul îşi va fi luat de mult tălpăşiţa de pe aici, lăsând în urmă o pârloagă devorată de lăcustele nesătule. Şi-atunci ce, Doamne iartă, o să mai furaţi, monşerilor?
