Femeia cu chiştoace

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Dora fumează, pe jumătate aplecată peste pervazul de la bucătărie. De la etajul doi, ţine sub observaţie strada îngustă şi parcarea din faţa blocului. Când ar mai avea de tras vreo trei fumuri mari sau vreo cinci fumuri mici, buricul degetului mare şi cel al arătătorului încep, mecanic, să ruleze chiştocul. Parcă ar avea degetele astea două o voinţă a lor. La început, e o mişcare înceată, în dorul leii, apoi ritmul se intensifică. Veta se gândeşte la verzi şi uscate cât încă mai simte mirosului fumului ridicând-se din capătul aprins al chiştocul. Tocmai îşi amintise cum a fost ea la o nuntă cu fostul bărbatu-său şi cum i-a aruncat nesimţitului farfuria cu mâncare pe geam, a doua zi. Nici nu-şi dă seama cât maltratează mucul subţire de ţigară. Când, deodată, fără veste…. Fârrr!

Întrucâtva uimită, Dora urmăreşte cu privirea plonjonul şi aterizarea mucului încă aprins în grădina vecinilor de la parter. Cade fix pe o grămăjoară de alte chiştoace, împrăştie vreo câteva scântei şi se mai rostolgoleşte un pic până îşi găseşte definitiv locul la poalele grămezii. Ce-a făcut ea, nene? Le-a aruncat ăstora chiştocul în grădină? Ha! Şi ia te uită câte chiştoace sunt acolo jos! Mai fumează cineva pe partea asta de bloc? Nu ştia. Şi tot din astea slim? Şi tot mentoale, ca ea? Măi, măi! Şi ce coincidenţă să fie, cineva care se dă tot cu ruj din ăsta carmin… Ea e o doamnă, şi încă una care locuieşte în centru, nici n-ar avea cum să rămână atâta chiştocăraie după ea, dar… cineva tot trebuie să fi făcut mizeria aia. Oare ăia de la parter s-au apucat de fumat şi aşa-s de tâmpiţi că îşi aruncă mucurile chiar sub nas? Hm! Treaba lor.

Şi totuşi, ceva i-ar da de gândit, dacă nu s-ar şti doamnă, cu baia proaspăt renovată, cu mobilă nouă în bucătărie şi cu centrală termică abia montată. E în grădina de la parter un pachet gol de ţigări mai groase de care fumase şi ea în week-end. Nu mai găsise slim. Vai, mamă, mamă! Sunt acolo şi chiştoace din alea de ţigări mai groase. Neeee! Să nu-i vină ei cineva cu din astea, că nu ea admite. Ea e o doamnă şi nu poate nimeni să spună că face mizerie. Imediat ridică glasul, dacă-i începe cineva cu din astea.

Chiar, că tot veni vorba, oare de ce n-o avea şi ea o scrumieră în bucătărie ca toată lumea? Păi, pentru că n-are unde să o pună. Pe masa de sticlă? Se zgârie blatul. Pe cuptorul cu microunde? N-are loc. Pe chivetă? Se udă. Pe tâmplăria geamului? Pe asta chiar a încercat-o odată. Îi adusese Nela de la mare o scrumieră grea, din sticlă. Cică i-o cumpărase de la Hotel del Mar. N-a interesat-o că s-ar putea strica tâmplăria din lemn stratificat. A pus-o pe pervaz şi a prins-o cu geamul, s-o fixeze. De o clipă de neatenţie a fost nevoia şi scrumiera aia frumoasă a alunecat şi a căzut în grădina ăstora de la parter. Tot peste un morman de chiştoace. Nu s-a spart, dar nici n-a mai apucat să şi-o ia înapoi. Până să se facă noapte - ca să n-o vadă lumea scormonind printre chiştoace - i-o luase deja altcineva.

Până la urmă, o scrumieră tot o să trebuiască să-şi cumpere. Aşa, ca să fie în casă pentru la iarnă, când n-o să mai poată deschide geamul larg, ca să fumeze. O să-şi ia, cu toată că iarnă trecută a răbdat şi frigul. Că deh!, dacă foloseşti scrumiera şi o goleşti în găleata de gunoi, o să-ţi miroasă în casă. Or, dacă eşti doamnă şi ai pretenţii de la tine, nu laşi să-ţi miroasă în bucătărie a scrum.


Citit 1645 ori Ultima modificare Marți, 05 Mai 2015 17:56

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.