Mi-amintesc şi acum prima şi ultima zi în care mi-am dus copilul la "bazinele cu valuri". Acum două veri, exasperată de pofta de înotat a fiică-mii şi de preţurile piperate de la piscinele cu ştaif, mi-am spus că, de vreme ce eu însămi am fost în nenumărate rânduri acolo când eram copil, n-o fi foc dacă o duc şi pe ea. Ademenită de adierea verilor de odinioară, am coborât interminabilele scări, dar am dat să mă întorc acasă, imediat ce mi-am lovit privirea de jegul desenat pe pereţii bazinului, acolo, deasupra apei. În timp ce tot căutam un motiv plauzibil pentru a o putea scoate pe fiică-mea cât mai repede de-acolo, ea, în trei secunde şi două mişcări, s-a şi înfipt în apă. M-am dus după ea mi s-a întors stomacul pe dos. Apa părea lipicioasă. Într-o secundă am realizat şi ce înseamnă să te cramponezi de neajunsuri minore, cum ar fi mirosul de clor de la piscinele bine întreţinute. Apa de la "Valuri" mirosea la fel de cleios ca şi aspectul ei. În afară de vârful degetelor de la picioare n-am reuşit să-mi ud altceva. Am stat pe margine privind disperată cum copilul meu se bălăcea în apa aia, visând la momentul în care voi ajunge s-o bag în cadă şi s-o frec cu... peria de covoare, eventual. M-am lăsat târâtă şi la piscinele pentru copii, sperând că acolo autorităţile vor fi depus mai multă grijă la igienizare. La un moment dat, a apărut un grup gălăgios, cu vocabular şi comportament buruienos, care a început să se şamponeze de zor la ciuperca ruginită de vreme. Am simţit negru înaintea ochilor când unul dintre puradei a sărit în bazin cu tot cu spuma înnegrită de jeg de pe el. Mi-am înşfăcat copilul de o mână şi i-am şoptit apăsat în ureche că e chiar musai să mergem acasă. O săptămână am tot urmărit să văd dacă-i apare ceva pe piele sau dacă face vreo cojiţă la ochi. Aşa că am răsuflat uşurată anul trecut când Direcţia de Sănătate a închis aşa-zisul ştrand, baia de infecţie, aşa cum l-am numit eu. Mi-am spus că, aşa, autorităţile vor fi obligate să facă ceva. Mă tot uit cu jind la fotografiile cu ştrandurile din alte oraşe. Sunt plină de invidie faţă de arădeni, de târg-mureşeni sau faţă de cei de la Piatra Neamţ. Ei de ce merită să aibă asemenea bazine de înot, iar noi, cei binecuvântaţi de Dumnezeu cu atâtea ape prin împrejurimi, n-avem unde ne duce copiii.
Însă, de unde autorităţile promiteau marea cu sarea şi visau electoral aqualand la Plaja Dunărea, luate la bani mărunţi, acum ne asigură, în mod călduros, că vom avea aceleaşi condiţii ca şi până acum: adică mizerie. Într-un oraş în care aleşii noştri nu sunt în stare să rezolve problema apei curente şi a încălzirii locuinţelor, ce proastă pot fi eu să visez la un ştrand decent unde să-mi pot duce copilul în vacanţă! Şi nu vreau tobogane imense şi jeturi de apă, martor mi-e Dumnezeu! Îmi doresc doar să ştiu că-mi poate înota copilul acolo fără să-i pun sănătatea în pericol.
Se pare însă că şi acest lucru depăşeşte cu mult capacităţile mai-marilor oraşului, iar eu propun să ne organizăm singuri. Vom avea probabil un ştrand decent atunci când vreun ONG îşi va asuma sarcina da aduna mână de la mână banii necesari renovării bazinelor cu valuri printr-o campanie de genul "Daţi un leu pentru ştrand". Moşii noştri de la începutul secolului trecut au avut succes cu asta, au construit ditai Ateneul. E drept, însă, nici leul nu mai e cum era odată!
