Exilat în talentul său extraordinar de creator de limbă, Eminescu nu poate fi încă tradus la înălţimea suficientă, pentru „export”! Poezia sa în/cântătoare l-a zidit în România… Iar uriaşa sa operă jurnalistică, scrisă în anii petrecuţi la „Timpul”, în Capitală, sau înainte, la „Curierul” ieşean, a fost publicată în câteva tomuri după Revoluţie, fără ca percepţia asupra lui „Eminescu numai poet” să se schimbe.
Între „Somnoroase păsărele” şi „Scrisoarea a III-a” este însă un vad de articole de ziar! Jurnalistica este tribuna glasului său politic, nu o excentricitate de timp liber a Poetului. Mulţi preferă chiar să tragă sub covor articolele în care Eminescu acuza oameni care între timp au intrat în istorie, unora dintre ei români cărora le suntem astăzi recunoscători pentru alte servicii…
Lui Eminescu, scriitorul, filosoful trebuie să-i sărutăm mâna de bronz pentru că a schimbat în mare măsură, a modernizat limba română, pe atunci plină de „scame” lingvistice, de toate strâmbăturile lăsate de influenţe străine şi de obsesii latineşti depăşite de bunul-simţ. Eminescu a rămas deci acolo unde ne trebuie şi poate este chiar mai jos decât trebuia!
Jurnalistica lui Eminescu, însă, a fost ignorată aproape permanent, din interes ori ignoranţă. După Revoluţie, a fost din nou tipărită celebra sa „Doină”, pe care unii ar califica-o drept xenofobă, dacă n-ar da şi azi cu nasul în garduri păzite de bodyguarzi, după care se lăfăie străini parveniţi ilegal şi români deveniţi străini nouă. Era un act de curaj s-o reciţi printre prieteni, pe vremea în care poezia putea ofensa URSS-ul.
Dar articolele sale de ziar, deşi tipărite în volum de câteva ori după 1990, sunt rareori evocate la aniversările Poetului. Deşi descoperi întotdeauna acolo buna-credinţă a celui care milita, de pildă, ca stăpânirea să nu impună limba oficială, româna, în Dobrogea de curând alipită Regatului, lăsând dreptul populaţiei turceşti sau greceşti să-şi folosească limba maternă.
Ce ar profesa astăzi Eminescu, într-o Românie europeană acum accesibilă, ca şi pe vremea sa, celor cu destule parale ca să-şi ţină copiii la facultăţi mari din vechi capitale? Să nu uităm că, numit de junimişti, vremelnic şi cu susţinere politică, aşa cum se cere şi azi, revizor şcolar la Vaslui şi Iaşi, a fost nu mai puţin de şase ani, între 1877 şi 1883, truditor la ziarul conservator „Timpul”. O fi fost acela ziar politic, căci nu se putea altfel în acele timpuri, dar, foarte potrivit pentru caracterul cinstit al ziaristului, a fost ziar de opoziţie!
Şi Eminescu a scris şi împotriva patronilor conservatori, atunci când aceştia s-au aliat cu liberalii, pentru că… el era Eminescu! Nu, nu a fost un scrib oarecare, el stabilea, ca să zicem aşa., „politica editorială” a ziarului, în limitele pe care lesa patronilor politici i-au lăsat-o: el era chiar „redactor prim”, adică redactor şef!
Inflamarea situaţiei internaţionale în urma campaniilor de presă naţionaliste, în sensul patriotic al cuvântului, ale lui Eminescu şi ale altor revoluţionari, care au dus la un moment dat chiar la o scurtă stare de război cu Germania şi ideea construirii de fortificaţii antiruseşti la Galaţi, activitatea sa în societatea secretă „Carpaţii”, care milita pentru unirea cu Transilvania, pe atunci considerată de mulţi un vis nebunesc, nu putea decât să-l pună în pericol pe Eminescu! Se zvonea chiar că va candida, că ar fi devenit un deputat, deci o voce oficială, după ce articolele lui deranjaseră deja Tronul şi Parlamentul.
Cel care pe 15 iunie 1883 publica o relatare scârbită despre politicienii prezenţi la dezvelirea statuii lui Ştefan, scria pentru aceeaşi ocazie „Scrisoarea a III-a”, singura poezie publicată în „Timpul”, pamflet nepotrivit - de ziua regalităţii - împotriva societăţii corupte, a străinilor ajunşi la putere.
Pe 28 iunie, Eminescu era internat „la nebuni”. Zi în care publica un articol împotriva cenzurării unui ziar. Unii spun chiar că ar fi fost de fapt asasinat. Când vom şti exact?
Ce e sigur: dacă ar fi trăit şi azi, se găseau destui politicieni să-l asasineze! Şi abia apoi să-l elogieze…
