Tragedia de la Clubul Colectiv spune ceva şi despre natura umană. Despre cât de ticăloşi sau cât de buni putem fi, după cum ne este miezul sufletesc.
Am văzut oameni care plângeau fără ca măcar să-i cunoască pe bieţii tineri care au pierit în flăcări, unii care au realizat că puteau fi chiar ei sau prieteni de-ai lor în locul victimelor. A fost o tragedie care se putea întâmpla oricui şi oriunde. Cine stă să se gândească dacă clubul, salonul de nunţi sau restaurantul la care merge într-o seară are stingător sau autorizaţie PSI, sau câte ieşiri de urgenţă, personal de siguranţă sau dacă să stea mai aproape sau mai departe de uşă...
Am văzut şi oameni revoltaţi de absurdul situaţiei, deşi trăim într-o ţară a absurdului. E absurd, nu-i aşa, ca preşedintele „să aştepte raportul”, iar prim-ministrul să ceară „să se ia măsuri” acum, post-mortem, când era evident că producerea unei nenorociri a fost doar o chestiune de timp. Au fost antecedente - cluburi, restaurante, chiar şi spitale prin ţară care au luat foc - dar niciunul dintre aceste evenimente nu a impresionat mai mult decât o ştire de „fapt divers”. În fapt, doar dimensiunile catastrofei de la Colectiv au făcut diferenţa şi au dus la „mobilizarea generală” a autorităţilor. Se cer acum verificări la toate cluburile, barurile, dar trebuia să aşteptăm ca zeci de oameni să piară, ca să vină cuiva mintea cea de pe urmă? Apoi, într-o ţară a absurdului, n-ar fi de mirare ca „verificările” şi „măsurile” să devină şi ele o sursă de trafic de influenţă, aşa cum se întâmplă cu toate afacerile unor „băieţi deştepţi”. Când nici măcar toate şcolile nu au autorizaţii de funcţionare în ţara asta, ce am putea aştepta de la cluburi?
Dar dacă tot vorbim de reacţiile unora sau altora faţă de ce s-a întâmplat la Club Colectiv, nu putem încheia fără a pomeni şi de acele fiinţe ticăloşite care au revărsat în jur o cruzime cum greu e de crezut că ar putea musti sub un chip de om. Ce inimă poţi să ai pentru ca, fără măcar să ştii despre ce a fost vorba la Clubul Colectiv, să-i cataloghezi pe cei care au fost acolo drept „drogaţi”, „alcoolici”, „satanişti” şi să spui că „aşa le trebuie, să-i înghită flăcările iadului”? Cum poţi să te declari om cu frica lui Dumnezeu şi să verşi atâta fiere la adresa unor oameni nevinovaţi? Cum poţi să-i spui unei mame că „e vina ei” că şi-a lăsat copilul să se ducă la un concert într-un club? Unii au pierit în incendiu, dar iată că sunt printre noi şi „zombi” cu sufletele transformate în cenuşă de răutate, egoism, prostie şi lipsă de compasiune.
Ne întrebăm cât timp se va mai vorbi, în spaţiul public, de adevărata natură a dramaticelor evenimente. E vorba aici şi de legi, şi de aplicarea lor, de calitatea serviciilor şi respectul faţă de spectatori sau clienţi, de mentalităţi şi educaţie, dar şi de a nu aştepta o nenorocire pentru „a lua măsurile care se impun”. Şi tare ne e că memoria… colectivă e scurtă. Şi vom uita de devastatorul incendiu, aşa cum am uitat de cutremure, inundaţii, catastrofe aeriene, navale sau alte nenorociri care au zdruncinat, pentru un timp, lumea în care trăim.
