Coada e în ADN-ul nostru

Evaluaţi acest articol
(11 voturi)

„Aicea ce se dă?!”, jur, întrebarea asta îmi vine în minte de câte ori dau cu ochii de coloana lungă şi groasă de femei şi bărbaţi, în majoritate trecuţi de a doua tinereţe, care aşteaptă, în fiecare an, în prima zi de plată a taxelor şi impozitelor locale, la uşa închisă a Direcţiei de Fiscalitate. Coada se formează încă din zori, indiferent cât ar fi de frig, de umezeală, de ceaţă ori viscol, cu ore bune înainte de începerea programului de lucru al funcţionarilor.

Ce-am cu coada?! Mărturisesc sincer, chiar dacă la Revoluţie aveam 12 ani, tot am rămas cu amintiri puternice de pe urma cozilor Epocii de Aur. Cozile formate din sticle de lapte, aşezate în sacoşe de fâş sau de rafie, lăsate peste noapte în faţa alimentarelor. Cozile prelungi la portocalele mirosind a Crăciun, marcate de strigătele: „Să se dea numa’ câte-un kil la fiecare, să ajungă la toţi!”. Cozile de ore în şir la tacâmuri de pui şi „adidaşi” de porc, sau pur şi simplu cozile interminabile la care te aşezai să prinzi „ce s-o da” şi la care aflai „ce s-a dat, pentru că tocmai s-a terminat”, abia când ajungeai în faţa tejghelei.

Recunosc, perspectiva de a aştepta la un rând care depăşeşte cinci-zece persoane îmi provoacă o stare de iritare amestecată cu oboseală şi frustrare. Specialiştii ar încadra-o, poate, la categoria „fobii”. Ba sunt chiar instituţii, cum e Poşta, care, în accepţiunea mea, sunt sinonime cu coada.

Tocmai de aceea, la începutul fiecărui an fiscal, mi-e greu să-i înţeleg pe gălăţenii care, treziţi cu noaptea-n cap, se aşază la uşa Direcţiei de Fiscalitate şi aşteaptă. Ore! Nu ca să ia, ci ca să dea. Bani! În privirile celor din primele rânduri se poate citi, chiar şi după ore de aşteptare, un soi de entuziasm. Se bucură că au ajuns (printre) primii, că în urma lor aşteaptă atâţia alţii, că vor scăpa de grija plăţii dărilor locale… că stau la coadă. Aceeaşi satisfacţie se poate ghici şi pe chipurile celor care se sprijină în baston ori sunt gârboviţi de necazuri şi de boli. Pe feţele celor aflaţi în a doua jumătate a rândului e mai degrabă un amestec de resemnare şi de admiraţie faţă de cei care au ajuns primii. Dar asta nu-i face să se lase păgubaşi, să renunţe la aşteptare şi să revină mâine sau poimâine, când sigur coada va fi mai mică. Sau nu va mai fi deloc! Doar e timp berechet până pe 31 martie, dată până la care se acordă bonificaţiile la plata dărilor locale.

Fireşte, această anduranţă la frig, coadă şi aşteptare nu le slăbeşte vigilenţa cu care pândesc fiecare deschidere a uşii la care aşteaptă. O mişcare suspectă, o tentativă de strecurare a cuiva peste rând sunt sancţionate fără milă! Şi totuşi, în îmbulzeala de după deschiderea uşii, se strecoară şi „spărgătorii” de coadă.

Lăsând ironia la o parte, recunosc că au „antrenament”. Sunt învăţaţi cu cozile interminabile de dinainte de 1989, cozi la care au aşteptat mai toată tinereţea şi maturitatea lor. Şi, întrucâtva, parcă li se citeşte în priviri nostalgia după cozile de altădată! Când coada era reţeaua de socializare! Locul unde se legau discuţii, se împărtăşeau necazuri şi dureri, se dădeau sfaturi şi se acorda consiliere, după caz. Era, dacă vreţi, un soi de Facebook din ziua de azi!

Trecând peste nostalgia şi vicisitudinile cozilor, rămâne totuşi o întrebare: de ce stau gălăţenii şi, în genere, românii, la coadă? Poate pentru că e în ADN-ul nostru!

Citit 1801 ori Ultima modificare Luni, 11 Ianuarie 2016 19:34

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.