1870, luna mai. Serbările latine de la Montpellier, cu 60.000 de spectatori entuziasmaţi, aduceau România în frunte: Alecsandri, numit chiar de Eminescu, cu modestia geniilor, „acel rege-al poeziei”, devenea la festivalul latin primul român din istorie premiat pentru literatură în străinătate, pentru „Cântecul Gintei Latine”. Dar, astăzi, maestrul „Mărgăritărelelor” ne apare cam prăfuit; zâmbim cu oarece condescendenţă, în timp ce poezia lui Eminescu, iată, şi după 127 ani de la trecerea sa Dincolo, pare scrisă azi, „curge” impecabil, fără stridenţe, cel mult moliciuni arhaice plăcute.
Ce este însă, cred, cel mai important: Eminescu ne-a lăsat el nouă un premiu: o limbă modernă, cu vigoare valahă, dulceaţă moldovenească, tristeţe transilvană şi rigoare europeană, în care se scaldă cele mai rezonante cuvinte împrumutate din Levant şi nu numai… Chiar „antisemitul” Eminescu era cel ce îndruma pe prietenul său Heimann Hariton Tiktin, prusacul născut într-o familie rabinică celebră, autor al primului dicţionar româno-german, de referinţă până astăzi. Academicianul Tiktin, bunicul soţiei criticului gălăţean Crohmălniceanu de mai târziu, a deprins de la poet tainele regionalismelor, folclorul, istoria. Tot Eminescu îl formează ca scriitor pe mai vârsticul Slavici, a cărui limbă literară rămâne, iată, de asemenea actuală şi datorită străduinţelor poetului! „Hagiu” la locurile sfinte ale românismului, Eminescu a făcut primul, prin limbă, o unire deplină a ţărilor româneşti, printr-un pelerinaj îndelungat, uneori per pedes apostolorum, prin toate ţinuturile noastre. Limba sa a păstrat însă arhaisme parfumate, influenţe levantine, împrumuturi din alte limbi care dospesc în aluatul limbii române, a primit chiar şi neologisme şi a copt totul într-un colac al limbii noi.
Moartea tragică a tânărului poet, suprapusă perfect pe tema romantică a nebuniei (chiar el scrisese „Călin nebunul”), plus martiriul politic la care a fost supus de autorităţi, au făcut ca volumul său de versuri, scos de alţii, să fie un best seller (scuzaţi neologismul anglo-saxon). Interzis apoi de stalinişti, pentru „Doină”, apoi promovat de comunişti, datorită unui personaj din „Împărat şi proletar” sau scoaterea din context a unor fraze aparent atee precum „Eu nu cred nici în Iehova”, ni l-au îngăduit în manualele comuniste. Alături de „Somnoroase păsărele” (devenit recent text de hit muzical în Suedia) şi romanţele cântate decenii la rând, de „Sara pe deal” cetită la Radio de Sadoveanu, ritmurile perfecte au confecţionat însă un monument cu o singură dimensiune din multitudinea uimitoare a tipului renascentist. Analistul, savantul, luptătorul, dispăreau. Chiar în ziua internării/arestării poetului (membru al societăţii secrete „Carpaţii”, care milita pentru unirea cu ţara a Transilvaniei), în urma campaniei de presă dusă de ziarist, redactor-şef (care, spre deosebire de majoritatea ziariştilor, îşi semna articolele), Austro-Ungaria (cu care regele încheiase un tratat secret, avantajos economic) a rupt 48 de ore relaţiile diplomatice cu România, iar cancelarul Bismark îlameninţa pe rege, într-o telegramă, cu războiul… Agenţii secreţi austrieci, maghiari, germani, ruşi, îl urmăreau pe ziaristul incomod! Eminescu nu putea fi evitat. „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” – telegrafiase Carp, de la Berlin, junimiştilor… De tot...
