Pot număra pe degete dăţile în care a fost amabil cu mine un funcţionar al Finanţelor Primăriei Galaţi. Şi treabă am tot avut, pe la ghişee, recent, aşa că ştiu bine despre ce vorbesc. Nu spun că n-am întâlnit şi funcţionari profesionişti, adică oameni care, indiferent de oră, de vremea de afară sau de starea de spirit în care îi găseşti, îţi răspund politicos la salut, îţi rezolvă problemele birocratice prompt şi îţi zâmbesc când le mulţumeşti pentru ajutor. Din păcate, funcţionarii croiţi pe calapod bun sunt mult prea puţini şi nu se văd din armata de angajaţi lipsiţi de bun simţ care ne întâmpină la ghişee. Şi, ori de câte ori vine vorba de nesimţirea funcţionarului, îmi amintesc ce-am păţit acum câteva luni.
Ghinionul meu, aveam de plătit ceva la Finanţele Primăriei din Micro 39. Nu singur, ci împreună cu soţia. În faţa noastră, la ghişeu, vreo câteva persoane. Ei, îmi spun, cât o să dureze? Şi aşteptăm. Şi iar aşteptăm. Oamenii din faţa noastră încep să ofteze şi să-şi dea ochii peste cap, dar nimeni nu spune nici "pâs!". Se face coadă şi în spate. Într-un final, ne vine rândul la ghişeu. Salutăm, o rugăm frumos pe funcţionară să ne ajute şi spunem ce dorim. Femeia nu răspunde la salut, ia dosarul, îl depune pe birou. Se uită în jur. Bate ritmul cu degetele pe coperta dosarului. Apoi îl deschide şi începe să se uite alene la acte. Trei-patru pagini înainte, două-trei înapoi. Şi reflectează, cu voce tare „Deci dumneavoastră vreţi să….”.
De vreo trei ori. Şi aşteptăm şi iar aşteptăm. Şi apoi mai aşteptăm un pic. Până la urmă, trăgând cu ochii spre ceas, îi spun funcţionarei (măsurat şi politicos, studiat) „Doamnă, nu vă supăraţi, credeţi că se poate rezolva solicitarea noastră? Nici nu ştim dacă am completat bine cererea. Mai e nevoie de ceva? Că am plecat în grabă de la serviciu şi poate n-am apucat să…”. Atâta i-a trebuit. Sau mai degrabă, atâta ne-a trebuit. Sprâncenele funcţionarei s-au ridicat brusc, aproape atingând linia bretonului, apoi au coborât cu viteză în spatele lentilelor de ochelari. O copilă care se juca în spatele ghişeului, trâgând actele din imprimanta de pe birou (o fi fost copilul funcţionarei, că altfel nu-mi explic ce căuta la biroul de lucru cu publicul) a înlemnit când ne-a auzit. O fi simţit ea ce avea să vină… Noi oricum nu bănuiam încă nimic.
Am urmărit-o pe femeia măruntă de la ghişeul din faţa noastră cum se ridică un pic de pe scaun. Se uită fix în ochii mei. Şi începe să ţipe. Crescendo. „Auziţi, da' cum vă permiteţi să îmi vorbiţi MIE aşa? Da, ce-s io, precupeaţă, să vă dau mai repede kilul de cartofi?”. Dau să deschid gura, să mă scuz, să spun că întrebasem şi noi…. Inutil. „Şi cine mai sunteţi şi dumneavoastră? Şi-a angajat doamna avocat, de vorbiţi peste mine acum?”, îmi strigă femeia, agitând către soţia mea mâna în care ţinea formularul pe care ar fi trebuit să ni-l dea, să-l completăm. Neavând încotro, am ascultat oftând în barbă cam tot ce i-a venit funcţionarei la gură să spună despre mine, despre cum „veniţi aici, cu tot felul de pretenţii”, despre cât de jignitoare era solicitarea noastră şi despre cât de tare îi stricasem ziua.
În tot timpul ăsta, o vedem pe femeia de la pază, sprijinită într-un cot lângă uşă, cum ne zâmbeşte cu aer de superioritate. Nah, v-a mâncat să tulburaţi ritmul Măriei Sale, funcţionarul indispus…
