Apele s-au liniştit suspect de rapid, după unda de şoc produsă în societea românească de scandalul dezinfectanţilor diluaţi folosiţi în spitale. Anchetele făcute de Cătălin Tolontan şi echipa sa, precum şi controalele pe care acest demers jurnalistic le-a provocat ulterior au scos la iveală un adevărat sistem mafiot, care căpuşează de ani buni, chiar din interior, sistemul de sănătate autohton. Cu toate acestea, în ciuda gravităţii situaţiei, nicio măsură palpabilă nu a fost luată, până acum, împotriva celor responsabili pentru acest genocid la scară naţională. Bineînţeles, anchetele autorităţilor sunt încă la început, iar greoaia maşinărie birocratică va mai avea nevoie probabil de luni bune până să poată face măcar puţină lumină în această beznă.
Având însă în vedere gravitatea situaţiei, câteva răspunsuri sunt necesare chiar de pe acum, iar una dintre întrebările care trebuie lămurite cu prioritate este cum de nu şi-au dat seama nici managerii spitalelor şi nici medicii care au lucrat direct în spaţiile şi cu instrumentele ”dezinfectate” cu respectivele substanţe de acest imens fals. Vorbim despre o situaţie care s-a perpetuat nu o săptămână sau o lună, ci timp de un deceniu.
În mod cu totul previzibil, aşa cum era, de altfel, şi cel mai la îndemână, majoritatea directorilor de spitale s-au erijat, după ce informaţia a explodat în presă, în victime ale companiei HexiPharma. Această strategie a imaculării nu poate sta însă pentru multă vreme în picioare, având în vedere miza imensului scandal. Iar în spalele acestei victimizări excesive atârnă greu povara complicităţii. Pentru directorii de spitale şi pentru şefii de secţii cu pricina, oricum ar da-o, tot nu iese bine. A nu-ţi da seama, timp de ani de zile, de gravele nereguli petrecute chiar sub nasul tău, în chiar instituţia pe care o conduci, nu este mai puţin scuzabil decât a şti despre respectivele nereguli şi a lua parte la ele.
Iar ultimele date chiar către o astfel de ipoteză par să ne îndrume. În urmă cu exact trei zile, premierul Dacian Cioloş spunea că au existat contracte „cu dedicaţie” pentru dezinfectanţi, iar caietele de sarcini erau „adaptate”, chiar în spitale, cu anumite specificaţii pe care numai o firmă sau unele firme le puteau îndeplini. Un procedeu care denotă relativismul moral intrinsec al societăţii româneşti actuale constă în transformarea unui fapt cât se poate de normal într-un subiect ieşit din comun. Mă refer aici la un articol recent, în care este istorisită povestea unui spital din România unde conducerea a refuzat să cumpere produse de la HexiPharma, întrucât se vedea de la o poştă că sunt ineficiente. Putem ghici nivelul de corupţie în care se scaldă sistemul de sănătate din România din simplul fapt că o situaţie care ar trebui să reprezinte norma s-a transformat, de fapt, într-o excepţie.
Afacerea dezinfectanţilor diluaţi este mult mai gravă decât majoritatea scandalurilor care au adus în centrul atenţiei sistemul medical autohton, tocmai din cauza faptului că ceea ce primează aici nu este aspectul financiar al problemei, ci tributul cu viaţa plătit de numeroşi români care au avut neşansa de a se interna în spitale în care germeni mortali erau ”neutralizaţi” doar cu apă şi săpun.
