N-am avut nevoie de mai mult de două săptămâni de vacanţă ca să mă văd nevoit s-o recunosc: nesimţirea nu-i doar atributul gălăţeanului. La sute de kilometri distanţă de casă - până şi în burta pământului - am avut ghinionul să întâlnesc mitocani de calibru mare. Nu neapărat unii mai calificaţi într-ale nesimţirii decât ai noştri. Poate doar i-am întâlnit eu pe drumuri pe care credeam că umblă mai degrabă oameni care au „la bază” atât de scumpii şapte ani de acasă. Ei, aş!
Coborâsem în Salina Praid. Eram deja în galeria principală, la 120 de metri sub pământ. Sau, mai degrabă, sub sare. Când păşeşti în sala înaltă cât un bloc cu patru etaje şi întinsă pe mii de metri pătraţi, aproape că te striveşte propria-ţi mărunţime. Şi când te gândeşti că îţi trăieşti toată viaţă pe o pojghiţă de sol şi că, nici după ce mori, nu cobori mai mult de câţiva metri în pământ. Şi uite câtă măreţie e-n vintrele planetei ăsteia! Şi uite cum au creat oamenii, aşa de departe de suprafaţă, spaţii de joacă pentru copii, locuri de relaxare pentru adulţi sănătoşi, dar şi pentru cei bolnavi. Ia să ne vezi pe toţi cum, sub pământ, mergem la biserica ecumenică şi ne rugăm acolo, în acelaşi spaţiu, ortodocşi şi catolici, reformaţi şi unitarieni, fără să ne mai deranjeze diferenţele dintre noi, gândindu-ne fiecare la sufletul nostru şi la Cel căruia în cerem ajutor.
În loc de aşa ceva, aflu că o familie numeroasă aşezată la o masă din preajma mea arsese repede etapele meditaţiei la mărunţenia proprie şi încinsese un joc de cărţi, în jurul unei telefon, din care o voce plâgăreaţă se tânguia: „A ieşit soarele din nooooori, of ofofofof, viaţa mea/ Iar e drumul printre floooori, ofofof, inima mea/ S-au dus nooriiiii, s-a dus ceaţaaaaa/ Iar mi-a zambit mie faţaaaa/ Ofofof”. Domnişoara familiei, o fată îngrijită, de vreo 20 de ani, îşi pusese cele câteva cărţi de joc pe care le primise pe masă, iar cu mâinile astfel eliberate frenoda şi ţinea ritmul: „Salam! Ha!”. Şi apoi clap! clap!, din palme. Şi iarăşi: „Salam! Ha!”. Şi apoi clap!, clap! din palme. Cum pe masă n-am văzut niciun baton, şi nici felii pe pâine, iar cateringul salinei e amplasat abia la etajul următor, am tras concluzia că Salam era numele celebrului interpret. Inutil s-o mai spunem: de la locul de joacă până spre muzeu - cale sute de metri pătraţi - tot subteranul răsuna de manele.
Ar fi fost mai potrivită o muzică de cameră? Sau rock? Sau jazz? Pentru mine, cu siguranţă că ar fi fost mai uşor de suportat. Poate chiar plăcut. Dar mitocănia celui care a pus muzică pe telefon, într-un spaţiu închis, ar fi fost la fel de mare. Păi, de vreme ce administratorul salinei nu pusese muzică, de ce tu, vizitator, să îi obligi pe toţi ceilalţi să asculte ce îţi place ţie? Că doar şi ei, ceilalţi oameni, au plătit bilet. Şi poate că e prima sau ultima dată când vizitează salina. Dar cu secăturile n-ai cum să te înţelegi. Oamenii treceau, se uitau chiorâş şi îşi vedeau de treaba lor, cât mai departe de grupul problemă. Nu i-a trecut nimănui prin cap că melomanii din salină sunt oameni cu care să te poţi înţelege, aşa că nici nu şi-a bătut nimeni capul să le spună să oprească muzica. Deşi poate ar fi trebuit.
Mi-am amintit episodul, ascultând dimineaţă, în drum spre redacţie, manelele puse pe telefon de un puşti, în autobuz. Noroc că avea un difuzor cam prăpădit. Dar până o creşte ca să îşi ducă familia la salină, o rezolva-o el şi pe-asta...
