Într-un articol publicat de noi astăzi, directorul Agenţiei Judeţene de Ocuparea Forţei de Muncă Galaţi, Cezar Năstase, pune degetul pe rana cea mai dureroasă a societăţii noastre, şi anume că şomerii nu vor să muncească decât pe salarii mari. Este greu de crezut şi, probabil, reacţia publică va fi destul de acidă, dar fenomenul este observat de redactorii noştri peste tot prin judeţ, unde, în comune, sătenii preferă să aştepte venitul minim garantat, decât să muncească, fie şi cu ziua, în agricultură, chiar dacă, de regulă, nu au nicio calificare. Nici în oraş nu stăm mai bine, fiind foarte numeroase cazurile când, la munci calificate, se prezintă la interviuri şi concursuri persoane care nu au, în mod evident, nici studiile, nici abilităţile cerute, dar au, în schimb, pretenţii uriaşe, respectând proporţiile.
Să ne înţelegem, nu spun că nu ar trebui ca munca să fie răsplătită mai bine, dar, din păcate, posibilităţile judeţului nostru cam astea sunt. Desigur, contribuie la dezolarea celor care se află în căutarea unui loc de muncă şi faptul că unii cheltuie sume uriaşe, provenite nu se ştie de unde - e suficient, pentru asta, să vedeţi restaurantele şi cluburile mereu pline - în timp ce munca onestă este răsplătită destul de modest. Dar, mie cel puţin, cineva care refuză să muncească nu mi se pare destul de disperat. Eu, la nici o lună de când terminasem şcoala, munceam deja şi nu m-am mai oprit de-atunci. Salariul, în primii doi ani cel puţin, era atât de mic încât nu am reuşit să-mi cumpăr un palton decât cu sprijinul tatălui meu, chestiune pentru care şi acum roşesc până la rădăcina firelor de păr. Dar, chiar şi cu banii aceia puţini, nici nu îmi puneam problema să stau în şomaj, cu mâna întinsă la părinţi, un parazit. Nici acum nu mi se pare firesc. Da, sunt mari probleme în economie, da, nu suntem deloc un judeţ privilegiat, dar faptul că marii angajatori caută ucenici şi nu prea găsesc sau că oamenii refuză să facă orice fel de navetă, chiar şi decontată de stat sau suportată de angajator, doar pentru că e mai comod să stea acasă cu ajutor de şomaj sau venit minim garantat, mi se pare absolut deplasat. Nu spun să ne întoarcem la vremurile din trecut, nici pe departe, dar mama mea, tânără profesoară, cu un copil mic acasă, a făcut naveta şapte ani, în condiţii extrem de vitrege, până măcar să poată spera la un post în oraş. Şi nu a fost singura. Acum, cu perspectiva concursului de rezidenţiat unic pe ţară, viitorii medici se revoltă că nu pot concura direct pe posturile din oraşul vizat, existând, Doamne fereşte, posibilitatea să ajungă medici de provincie. Ca şi când, dincolo de Capitală şi centrele universitare de tradiţie, peste tot românii ar merita să moară, ce atâţia doctori pe capul lor! La fel, evident, păstrând proporţiile, refuzul miilor de şomeri gălăţeni de a accepta locuri de muncă sau oportunităţi de angajare doar fiindcă salariul nu este destul de mare, mi se pare, în economia actuală, cel puţin o aroganţă. Adică, frate, mai bine stai şi mori de foame în faţa televizorului, la telenovele, decât să munceşti şi cel puţin să poţi spera la mai bine pe viitor? Păi atunci, sincer, vă meritaţi soarta.
