Ştefana Constantin, o fetiţă de 14 ani din strada Câmpului, a fost „vânată”! Soldaţii ruşi din forţa aliată – au venit peste un million de ruşi în România, în armata ţaristă aliată, la începutul Primului Război Mondial – i-au îngăduit să-şi astâmpere foamea şi ea a urcat într-un cireş. Unul a împuşcat-o, nu s-a aflat de ce. L-au mutat la altă gazdă, atât. La Galaţi, provocatori bolşevici organizau mari mitinguri la Grădina Publică, cerând să părăsim frontul, însă românii, cărora li se promisese pământ, nu s-au lăsat convinşi. Comparat cu Stalingradul asediat, oraşul nostru a riscat tot războiul, încercuit, la graniţa României rămasă liberă. După război, Italia şi Franţa ne-au acordat Crucea de Război, alături doar de Bucureşti, Iaşi, Giurgiu! În frig şi foame, bombardaţi, cu industrie de război organizată de Fernic în Şantierul Naval, asediaţi de nemţi şi de aliaţii lor austro-ungari, turci şi bulgari! Bunicul meu, pădurar din Strehaia, încorporat atunci, căzuse prizonier la nemţi şi-l deportaseră într-un lagăr bulgăresc. A supravieţuit şi a lăsat şase fântâni care îi poartă numele în satul său. Asta nu l-a împiedicat, în următorul război, nici pe tata, să-şi farme cariera de învăţător (doar fusese coleg cu Marin Preda şi iubea Cartea) cu ajutorul a două gloanţe: rănit în Tatra, l-au adunat cât de cât, ca să lupte mai departe, spre al doilea glonţ, mai devastator: toată viaţa i-au ieşit schije de oase din picior. În ´90, bolnav, înţelesese că… ne-am reunit cu Basarabia… Nu, tată, nici acum nu ne-am reunit cu Basarabia! Însă nici tata, nici regretatul general Neculai Staicu Buciumeni, eroul de pe cele două fronturi, nu au putut să-mi spună cum i-aş convinge pe tineri să mai lupte pentru „ţara lor”. Şi tata, şi generalul mi-au spus că, pur şi simplu, „trebuie”, părinţii trebuie să-i convingă. Dar părinţii… au mai plecat prin Italia, la muncă, nu la luptă. Cândva, emigrau italienii la noi, căutând de lucru. Italienii îşi iubesc ţara, se întorc întotdeauna. Poate că mulţi români îşi iubesc ţara… de sărbători, când au zi liberă. Liber ca să-ţi iubeşti ţara. Un tricolor în piept? Ni se spune că noi, aici la Galaţi, nici n-avem istorie. Oare? Deunăzi, la o manifestare cu elevi şi profesori la Casa Corpului Didactic, mi-am permis să arăt istoria pe geam, la câţiva metri, în stradă: un crater cu diametru de vreo 30 de meri s-a căscat aici în noaptea de 12 decembrie 1916. Prima bombă a războiului, care vizase Prefectura, aruncată din zeppelin. Avioane germane veneau de la Brăila ca să secere. Noaptea, băteau tunurile din Munţii Măcinului: nemţi şi bulgari. Frontul ajunsese la Dunăre şi Siret, ruşii se revoltau la Răsărit, era frig, populaţia oraşului se dublase cu refugiaţi munteni şi transilvăneni, cu răniţi. Spitale în toate limbile. Bombardamente mai rele decât pe front. Presă interzisă. Cozi de 12 ore la ce-o fi şi dacă o fi. Rar, carne de cal sfârtecat de schije. Ruşi încartiruiţi în şcoli, plănuind asasinate. 12.000 de soldaţi răzvrătiţi, Divizia Siberiană, odinioară spaima japonezilor, încercând să ia oraşul. I-au dezarmat vreo 500 de români în Valea Ţiglinei. Atacul la baionetă (44 cm lungime – trecea prin doi odată!), i-a făcut să se predea… nemţilor. Chiar şi fără arme, au făcut apoi atâtea rele în Basarabia, încât Sfatul Ţării a apelat la Armata Română salvatoare. Altfel, Europa ar fi fost mai roşie. „Poporul care îşi uită Istoria rămâne chiar şi fără Geografie”– bine mai zicea regretatul scriitor basarabean Efim Tarlapan. Să nu uităm, deci.
Avem istorie cât avem memorie Scris de Victor Cilincă
Mai multe din această categorie:
