Cum să nu profite în campanie bieţii politicieni şi să nu scoată din mânecă, iar, cartea naţionalismului, dată de pomană fraierilor? La 160 de ani de la revoluţia din 1848–49, la gorunul lui Avram Iancu, pe politicieni, inclusiv pe candidaţii la preşedinţie, nu i-a costat decât benzina ca să facă o nouă băiţă de mulţime.
Curge, nu curge apa caldă la baie, politicienii noştri fac duş printre semenii lor mai puţin cinici, electrizaţi să atingă un lider viu, să constate că şi acela mănâncă, transpiră şi râde, că ia în braţe copiii altora şi pupă băbuţe amărâte.
Chiar l-or fi visat dumnealor pe Avram Iancu? Or fi ştiind cam în ce epocă a trăit şi cam cu ce s-o fi îndeletnicit „crăişorul” sau au venit şi ei aşa, la o ocazie?
Şi ce unitate a mai fost anul acesta la Ţebea! Unitate de curele „strâmtate”? Aş! O mulţime de aceeaşi culoare lângă o altă mulţime, de altă culoare politică: politicieni, fani, angajaţi de partid, tipi cu obligaţii faţă de partid, aduşi cu autobuzul ca să fie patrioţi şi să strige „ura” atunci când apare patriotul lor şi „huo” atunci când vorbeşte patriotul altora.
Regie, teatru ieftin, pentru cine?! În ţara asta nu e loc de patriotismul vecinului! Văzând „uniformele” colorate de partid care făceau ca unul sau altul dintre grupuri să arate ce numeros şi ce patriot mai e, mi-am amintit de „bătăile” cu coroane din mandatul trecut, când, pregătind viitoarele alegeri, care mai de care partid gălăţean venea, nu cu mai multe coroane, ci cu mai mulţi membri, tinzând să egaleze numărul repauzaţilor pentru patrie…
Interesant este că preşedintele Mircea Geoană a fost huiduit tocmai atunci când vorbea despre unitate naţională, subiect de altfel potrivit la comemorarea unei uniuni naţionale nemaipomenite, ca aceea din ´48. Într-adevăr, acum unitatea liderilor e una, pe ciolan, iar unitatea noastră, a „prostimii”, e alta, pe vorbe înşelătoare…
Unitatea se poate întâmpla în jurul unei/unor personalităţi magnetice, în bine şi în rău. Şi în care să ai încredere. Aşa cum a fost, acum un veac şi jumătate, şi „crăişorul” Iancu, avocatul care a pus mâna pe pistol şi în loc să le spună legiunilor sale discursuri sforăitoare, le-a zis scurt: „No, hai!”
Cine să ne spună azi „No, hai!” şi încotro să „hai”? În UE, „Ţara făgăduinţei”, iată, am ajuns. Şi nu s-a sfârşit drumul!
Acum trebuie să trecem peste o criză întârziată, peste care am trece mai uşor dacă am avea încredere. În cine? În cei care ne-au asigurat că la noi criza nu are loc? Că vom avea o creştere economică mai mică, nu concedieri şi îngheţări de salarii? Cei care ne-au asigurat apoi că stăpânesc bine criza şi acum se bâlbâie, cu toate împrumuturile la care tot noi, „prostimea”, vom plăti dobânda?
La vremuri grele, extremele şi extremiştii prind puteri. Marea criză economică din 1929 – 1933 nu s-a terminat de fapt complet în 1933, s-a terminat în nazism şi într-un război mondial. Acum, România nu este în război şi este o ţară liniştită, fără convulsii. Practic, pacea etnică, „exportul de stabilitate” în Balcani, au constituit o bună parte din preţul biletului pentru admiterea României, pe criterii politice, nu de merit, desigur, în UE.
Dacă mass-media s-a ferit să amplifice conflicte etnice de capă şi… ciomag, dar mai mult de dat din gură şi agitat steaguri, oamenii politici au făcut pe dracu-n patru ca să agite apele chiar şi pe uscat. În martie, preşedintele Ungariei a câştigat imagine în faţa celor din secuime atunci când, băgându-i-se beţe în roatele… avionului, a venit cu maşina în România.
Acum, la Ţebea, a fost un spaţiu de desfăşurare pentru naţionalistul Vadim Tudor, cu poziţia sa radicală binecunoscută. Peste care a aterizat, sporadic, Gigi. Unde a venit, cu coroana peste chipiu, Băsescu. Unde a clamat pentru unitate dom´ Geoană.
Publicul a fluierat: voia să audă ceva ce nu ştia. Ceva care să pară sincer…
