Iluzii la superofertă

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Tristul adevăr este că, în Grecia, imensa datorie publică nu va fi plătită de cei ce, în primul rând, s-au făcut vinovaţi de ea. Guvern după guvern, baierile pungii au fost larg desfăcute pentru a susţine interesele politice de conjunctură şi, an după an, a fost perpetuată ideea că datoria poate fi rostogolită de la o guvernare la alta.

„După noi, potopul!” a fost deviza sub care s-au dus majoritatea bătăliilor electorale şi iată că potopul a venit. A venit sub forma dezastrului de pe pieţele financiare şi a măturat în scurt timp iluzia că sistemul public poate suporta la nesfârşit „superofertele” sociale. De altfel, această boală a promisiunilor fără acoperire în rezultatele bugetare nu s-a manifestat numai în Grecia. Dar dacă în ţări precum Spania, Italia sau Portugalia sistemul public mai are şanse să-şi revină, în Grecia „boala” pare aproape incurabilă.

Tratamentul de şoc al planului de austeritate este pur şi simplu respins de organismul social, iar ascensiunea fără precedent a forţelor extremiste, fie ele de dreapta sau de stânga, sunt o expresie că societatea elenă este pe cale de a-şi pierde uzul raţiunii. Mai mult, chinurile Greciei par a pune la încercare şi răbdarea vecinilor. Unii sunt de părere că nici nu mai are rost să se pună „nebunul” şi să-l lase pur şi simplu în soartă, fără a se mai cheltui sume imense pentru tratament…

Banii să fie folosiţi, adică, pentru cauze mai nobile, precum salvarea copiilor din Africa, aşa cum sugera într-un moment de sinceritate directoarea FMI, Christine Lagarde. Desigur, asemenea opinii au stârnit ample proteste, dar a fost inclusiv alimentată paranoia unei „conspiraţii internaţionale” împotriva Greciei. Dacă ar fi să mergem pe principiul comunitar al solidarităţii, am putea să ne amintim că gradul de civilizaţie al unei societăţi poate fi măsurat şi prin modul în care tratează categoriile mai defavorizate.

Unii sunt pe cale de a renunţa la eforturile de salvare a Greciei pe principiul că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti. Dar dacă societatea elenă, conştient sau nu, va face pasul spre prăpastie va fi o povară uşor de purtat de ce cei vor rămâne în urmă? Sfârşitul Greciei ar putea însemna sfârşitul nu numai al zonei euro, ci al spaţiului comunitar, ca spaţiu al mentalităţilor, aşa cum îl ştim astăzi. Ar însemna pur şi simplu reîntoarcerea la un soi de „barbarie” socială de genul celor ce au adus în trecut numai nenorociri. Şi se ştie doar, că cine îşi uită trecutul este condamnat să îl repete.

Citit 9175 ori Ultima modificare Luni, 28 Mai 2012 15:47

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.