O lecţie care ne stă în gât. Oameni care luptă să devină OAMENI

O lecţie care ne stă în gât. Oameni care luptă să devină OAMENI
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

"Sunt Ioana şi sunt punctuală", "Sunt Daniela şi sunt frumoasă", "Sunt Ciprian şi sunt sincer", "Sunt Cornel şi sunt curajos", "Sunt Mihaela şi sunt generoasă". Sunt toţi oameni maturi care s-au reîntors pe băncile şcolii, ca să-şi termine gimnaziul şi primele două clase de liceu. Toţi au suferit în copilărie o ruptură care i-a făcut să arunce cărţile pe foc. Viaţa nu a fost prea blândă cu ei. Li se citeşte asta în modul şovăielnic în care se străduiesc să te privească în ochi. În lacrima ascunsă pe după nodul din gât. Au fost condamnaţi. Au fost arătaţi cu degetul. Au fost marginalizaţi. Şi-au plătit, poate prea scump, greşelile şi neputinţele.

Acum sunt la a doua şansă, un program oferit de Ministerul Educaţiei, cu bani de la buget şi, în completare, cu fonduri europene. Sunt elevii unei şcoli din Galaţi şi au noroc că au încăput pe mâna unor profesori devotaţi meseriei.

Colegi de şcoală cu propriii copii

Directoarea Luminiţa Tcaciuc i-a primit la şcoală cu toate necazurile lor, chiar şi cu bebeluşii, atunci când au avut cursuri şi pe nimeni cu cine să-i lase. I-a legănat ea, i-a ogoit să nu plângă, astfel încât mamele să-şi poată scrie lucrarea de control.

Unii au copii care învaţă la aceeaşi şcoală, aşa cum este cazul lui Ciprian, care are două fete şi doi băieţi, toţi colegi în clase mai mici. Deşi el vine la cursuri doar sâmbăta şi duminica, seara, când îi vede pe toţi buchisind, oricât de obosit ar fi, se ambiţionează şi ia şi el o carte în mână.

Cum destinul lor a însemnat doar târâtul printr-un coridor de necazuri, mulţi au uitat cine sunt, au uitat că pot, că au două mâini şi un cap, la fel ca toată lumea. Pentru ei există Diana Bulai, inspectoarea general-adjunctă şi psihologul din cadrul proiectului, care are menirea să-i ajute să-şi redescopere calităţile şi limitele, ca şi să-şi poată rescrie povestea.

"Sunt Marian şi sunt punctual", "Sunt Serena şi sunt loială", "Sunt Cătălin şi sunt..." (îşi frământă zadarnic mintea ca să poată spune ceva). "Bun", spune pentru el colegul de alături.

"Şcoala m-a scos la lumină"

Serena este o femeie cochetă, cu toată sărăcia din care vine. E subţire, aproape transparentă de câtă suferinţă i s-a îmbibat în pori. A greşit, spune ea, pentru că a avut încredere prea mare în oameni. Aşteaptă înţelegere şi acceptare de la cei din jur. Ani la rând, a stat închisă în casă. S-a ascuns de oameni. "N-am mai ieşit decât la pâine sau cu cel mic la doctor. Şcoala m-a scos la lumină. Aşa mai ies din casă, mai cunosc oameni. Pot să-mi fac planuri. Îmi place aici, pentru că vorbim şi despre noi, nu facem doar lecţii".

Serena a aflat de a doua şansă de la tatăl ei, care a fost la vremea respectivă singurul din toată clasa care a terminat cursurile şi a luat certificat de absolvire. Şi-a spus că, dacă el a putut să-şi termine şcoala, poate şi ea.

Are 27 de ani şi un copil cu un un bărbat care a părăsit-o, după o relaţie de mai bine de zece ani. "Nu pot să-l condamn. A fost singurul care mi-a stat alături atunci când mi-a fost foarte rău". Necazurile ei au început în clasa a VIII-a. Locuia într-o casă fără lumină, nu avea cu ce să se îmbrace. Cu toate acestea, învăţa destul de bine. Cum nu se mai descurcau cu banii, iar tatăl său se supărase pe ea pentru că-şi pierduse virginitatea, părinţii au decis că cel mai bine ar fi să meargă la muncă în străinătate. "Le promisese cineva că mă va duce să spăl vase la un restaurant în Italia. Aveam 15 ani şi două luni. Mi-au făcut procură să mă poată scoate din ţară, pentru că eram încă minoră. Ajunsă în Italia, mi-au spus că, de fapt, mă luaseră să mă prostituez. N-am vrut să merg cu ei şi m-au lăsat în stradă. Din clădirea de peste drum, mă pândeau să vadă dacă cedez de spaimă şi de foame. Am avut noroc că i s-a făcut milă unui om şi a anunţat poliţia. Am făcut denunţ şi m-au cazat la un centru de minori", îşi adună, din negura trecutului, pe sărite, povestea.

S-a întors în Italia mai târziu, cu iubitul ei. Ea lucra la o seră, în condiţii destul de grele. Într-o zi, a făcut atac cerebral, din senin. A fost dusă la spital. A fost operată, dar a rămas cu sechele, o uşoară semipareză. Singurul care a dormit pe jos, a avut grijă de ea şi zi şi noapte, a hrănit-o cu lingura, a fost tatăl copilului ei. Însă ceva a început să scârţâie, când s-au întors în România. El o vizita doar din ani în Paşti. A apărut şi copilul, pe care el nici n-a vrut să-l vadă. De atunci, n-o mai vizitează deloc.

"Vreau să termin clasa a X-a, să mă înscriu la liceu şi apoi la facultate. Ştiu că, probabil, nu voi putea s-o termin, nu am posibilităţi. Dar măcar pentru o săptămână, sau o lună, vreau să pot spune şi eu, ca alţii, că merg la facultate", curg gândurile ei despre viitor.

A renunţat la şcoală, ca să-şi crească fraţii

Daniela este într-adevăr o femeie foarte frumoasă. E incredibil cum şi-a păstrat strălucirea, după toate greutăţile prin care a trecut. "Sunt de la ţară. Părinţii mei, foarte săraci, lucrau cu ziua prin sat. În clasa a VII-a, a trebuit să renunţ la şcoală ca să am grijă de cei şase fraţi mai mici. Tata şi mama lucrau cu ziua, iar eu făceam mâncare, spălam, făceam curăţenie, dădeam cu var, aveam grijă de animale. Toţi au făcut şcoală, cu excepţia unei surori care s-a oprit după clasa a VIII-a. Nu s-a mai dus că n-a vrut", istoriseşte ea parcă un vis urât.

Când a împlinit 18 ani, i-a cerut mamei cinci lei de drum şi a venit la Galaţi, cu o fată din vecini. Fata se angajase la o fabrică de confecţii şi nu ştiuse croitorie. Nici Daniela nu ştia, dar au primit-o şi a învăţat să tragă la maşină. Era muncitoare şi au păstrat-o. La 19 ani l-a întâlnit pe actualul soţ. A fost dragoste la prima vedere. După două luni de când se cunoşteau, erau deja căsătoriţi. La scurt timp a venit şi copilul.

"Sunt foarte mândră de băiatul meu. Are zece ani, este în clasa a III-a şi numai Dumnezeu m-a ajutat să-l mai am în viaţă", cade ca o ghilotină continuarea poveştii. Băiatul avea 3 ani şi nouă luni când a fost diagnosticat cu leucemie.  Au stat în spital, ca să facă citostatice. A alunecat în cele mai vâscoase mâluri ale disperării. Însă a luptat să rămână la suprafaţă, agăţată de perfuziile fiului ei, care trebuiau tot timpul schimbate, de lacrimile lui care trebuiau uscate, de aripile lui în care trebuia să sufle mereu, ca să nu uite zborul. Şi într-o zi chiar a zburat din spital. După un an şi câteva luni, boala a cedat. Şi s-au întors acasă. Au urmat luni lungi în care s-au întors la control, de teamă ca boala să nu pândească ascunsă într-un colţişor al trupului său. Acum e bine. În curând se vor muta în casa lor, copilul e sănătos, învaţă foarte bine, iar ea mai are puţin şi termină clasa a X-a.

"Mi-a fost ruşine. M-am dus să-mi fac dosar de însoţitor pentru fiul meu, care a primit indemnizaţie de handicap, şi când au văzut că am doar şapte clase, mi-au spus că trebuie să fac ceva, că e păcat. Acum mi s-a deschis pofta să învăţ. Vreau să termin liceul la seral şi să fac postliceala sanitară", curg planurile, ca şi cum ar izvorî luminoase din ochii ei verzi.

"Am furat, m-am drogat"

"Tata era beţivul satului. Mamei nu-i păsa de mine, era acrită de viaţa pe care o ducea", îşi începe Cornel cu mult curaj povestea. A căzut în mrejele anturajului. Şi-a făcut prieteni mai mari. Mergea cu ei să caute fier vechi la halda de zgură. Câştiga 3-4 lei pe zi, suficient cât să-şi facă iluzia că poate trăi şi singur, pe picioarele lui, fără ajutorul părinţilor. Nu a mai vrut să meargă la şcoală, în speranţa că astfel mama lui se va interesa mai mult de el. Poate chiar va încerca să-l trimită. Însă ea n-a schiţat niciun gest. A plecat în Italia, de unde-i mai trimitea din când în când bani.

"Au urmat droguri, beţii, bătăi. Într-o seară, băusem şi luasem droguri. Un aşa-zis prieten mai mare m-a îndemnat să intrăm peste nişte oameni bătrâni în casă şi să furăm. Venise mama din Italia şi îmi dăduse nişte bani, deci nu pentru asta am vrut să merg, ci să mă răzbun pe ea. Bineînţeles că ne-a prins poliţia. A urmat procesul, plimbările la poliţie, unde am realizat ce făcusem, de fapt. Puteam să-i omor. Erau bătrâni, puteau să făcă infarct de spaimă. Aşa mi-a spus poliţistul. Avea dreptate. Şi erau şi bunicii unui alt prieten de-al nostru. Eu n-am ştiut unde mă dusese băiatul acela mai mare. Pentru că eram minor, şi nu mai făcusem şi alte infracţiuni am scăpat doar cu amendă. Am mai răcit relaţiile cu respectivii prieteni. M-am închis în mine şi mi-am căutat  ceva de muncă".

Acum locuieşte cu iubita sa, care la rândul ei provine tot dintr-o familie destrămată. Nici ea nu şi-a terminat şcoala. A avut o copilărie tristă. A suferit de foame, nu a avut jucării. Acum se bucură ca un copil când el îi face cadou o jucărie de pluş. "Pentru ea muncesc. S-o protejez, să-i ofer ce n-a avut acasă la ea", spune Cornel, care la rândul său, primeşte, probabil, de la ea ceea ce i-a lipsit acasă la el - dragostea.

Are doar 23 de ani şi toată viaţa înainte. E deştept şi curăţel. Are curajul să se arate aşa cum e, călit la şcoala vieţii, cu greşelile şi calităţile sale. Vrea ca, după ce termină liceul, să dea de carnet, să-şi găsească un loc de muncă, unde să nu mai dea cu barosul şi unde să primească un bănuţ în plus.

"Sunt Petru şi îmi plac surprizele". Aş fi vrut să fi avut timp să vorbesc şi cu el. Citisem deja în ochii lui o altă poveste interesantă. Întunericul i-a împrăştiat însă pe toţi elevii târzii pe la necazurile lor. Ieşită în stradă mă mişc greu, sub ploaia subţire, care cade într-una, parcă, vâscoasă şi lipicioasă. deşi venisem doar pentru un reportaj la o şcoală, eu sunt cea care a primit o  lecţie. O lecţie despre lupta aprigă pentru normalitate.


CITEŞTE ŞI: ALARMANT! Jumătate din şcolile gălăţene nu au pază

Citit 2458 ori Ultima modificare Miercuri, 04 Martie 2015 09:26

5 comentarii

  • postat de nick
    Miercuri, 04 Martie 2015 17:24
    5.13.226.***
    Felicitari pentru acest articol d-na Roxana Penciu si cred ca mai sunt multe asemenea subiecte ce ar trebui promovate. Din pacate asemenea cazuri sunt minimalizate de catre o parte a societatii, societate care practic condamna aceste persoane fara sa stie nimic despre ele. Este foarte usor sa acuzi un om ca nu a mers la scoala dar este foarte greu sa-ti imaginezi ca acel om are o poveste de viata similara cu cele prezentate. Da exista si astfel de cazuri iar daca societatea nu se deschide fata de aceste persoane, sa-i accepte si sa-i ajute, acesti oameni raman in continuare marginalizati. Degeaba exista telefonul copilului daca nu se ia nicio masura atunci cand anunti ca un copil nu merge la scoala pentru ca parintii nu-l lasa pentru ca trebuie sa mearga la cersit, sa stea cu fratii mai mici, ca nu are haine sau pantofi. Ce vina au acesti copii?, de ce ii condamnam?, probabil ca suntem rupti de realitate, realitate pe care din pacate o ignoram desi ea ne inconjoara.
    1
    7
    Raportează
  • postat de Marius Stanica
    Miercuri, 04 Martie 2015 09:17
    213.218.53.***
    Un articol extraordinar, bravo Roxana Artene Penciu.

    off... cum pot sa existe parinti care sa isi ia copilul minor si sa il duca in Italia la prostitutie, mintindu-l ca o duce pentru altceva ??? si mai rau decat atat, cand nu vrea sa o arunca in strada ?? si daca exista ceva mai ciudat si parca nu ar fi fost deja un cosmar, sa ajunga si sa pandeasca sa vada daca clacheaza ????

    In ce lume traim ?
    Cum pot exista asemenea monstri ? (nici macar animale nu se pot numi)
    0
    3
    Raportează
  • postat de Ioan CEPALIGA
    Miercuri, 04 Martie 2015 09:04
    89.137.226.***
    Încercați să eliminați bagul informatic vizavi de adresele de internet. Mi-a deteriorat și textul. Nu e normal
    1
    0
    Raportează
  • postat de Ioan CEPALIGA
    Miercuri, 04 Martie 2015 09:00
    89.137.226.***
    Și eu mă mândresc cu Dumnezeu și dragostea lui imensă, (SIC). Doar ignoranții nu văd nevoile aproapelui, fac glume și le este rușine să umva dea cajutor http://icepaliga.blogspot.ro/2015/03/fericirea-ce-o-transmite-primavara-prin.html
    2
    0
    Raportează
  • postat de felicia katz
    Miercuri, 04 Martie 2015 06:36
    109.160.135.***
    Foarte frumos articolul,toata stima fata de Doamna Roxana care s-a aplecat cu daruire pe acest subiect.Sunt multi cei care din varii motive s-au "certat"cu scoala.Bine ca exista un program de recuperare a studiilor.Sunt convinsa ca foarte multi profesori pensionari si-ar dori sa se intoarca la scoala si fara "simbrie" spre a-i lumina pe cei ce au vointa de-a reincepe studiile.
    0
    8
    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.