Ploaia măruntă care cerne chef de somn sau de numărat banii, după buget, nu reuşeşte să astupe conurile de fum care iscodesc cerul mohorât, precum o ţaţă nervoasă, un unchieş plictisit. Ici, acolo, cât vezi cu ochii de pe unul din dealurile de la Prut, tulumbe de fum albăstrui se ridică la cer, răspândind în jur miros aspru, de ţuică abia fiartă.
Este vremea în care cazanele de ţuică de la ţară nu se odihnesc, iar gospodarii mişună în jurul lor, de ai zice că pe la robineţi curg bani adevăraţi, cu licoare de zeci de grade.
Vremea de făcut ţuică abia este la început; până în decembrie, apa de foc se tot coace în alambicuri, iar poveştile din jurul cazanelor se deapănă, aşa, între două degustări şi un mănunchi de nuiele de viţă-de-vie, pusă la foc.
Învăţăturile fotoreporterului către redactor
„Nimic nu se aruncă din vie!”
Aşa mi-a explicat fotoreporterul nostru, Vasile Caburgan, cu care mi-am făcut predocumentarea, până să ajungem la cazanele de ţuică de la Chiraftei.
Nea Vasile, aşa cum ne place nouă să ne alintăm colegul, avea chef de vorbă din două motive: una, că abia ce ieşise dintr-o noapte albă, de stat lângă alambic, şi a doua, pentru că afară ploua şi vremea invita la poveşti.
„Din vie nimic nu se aruncă. Crengile care se taie primăvara, când înnoieşti via, le usuci şi le foloseşti acum, să faci foc sub cazanul de ţuică. Din struguri faci vin, din ce rămâne faci rachiu, pe care îl tragi de două ori, dar vezi!, nu trebuie să amesteci lucrurile; fruntea nu o amesteci cu posletele, că ai muncit degeaba”, mă învăţa nea Vasile.
Fruntea, vezi bine, era ţuica cea mai bună şi mai parfumată, iar posletele este ţuica de pe urmă, care nici tărie nu mai are şi începe să fie şi acră… „Se mai face ţuică şi primăvara, când tragi vinul de pe drojdie, iar drojdia se distilează…”, iar povestea curge mai departe, cu promisiunea de aromă de ţuică, de la cazanele pe care încă nu le-am văzut, dar le bănuim, după fuioarele de fum …
Maşina mă leagănă pe drum, iar vocea lui nea Vasile molcomeşte precum ţuica la foc domol; vorbeşte despre secrete – că la ţuica de prună este bine să scoţi sâmburii (hoopa!, am ajuns la detalii), ca să nu miroasă a prună, iar cazanul de ţuică se sigilează cu o cocă în care, în afară de apă şi făină, mai pui şi … cenuşă!
* Tradiţie şi ţuica domnului Durbacă
La „Dumitru Huzum, de la Chiraftei”, aşa cum ni se recomandă, ne explică, modest, tot ce ştie, în timp ce pe lângă el, alţi câţiva aţâţă focul de sub cazane, gustă ţuica, măsoară temperatura…
„Şi tatăl meu şi bunicii au fost căzănari şi aşa sunt şi eu. Iniţial, am avut un cazan, pentru gospodărie, după care am făcut mai multe. Oamenii mă cunosc şi vin aici şi din alte sate… Dacă nu ştiţi, tot aici se face şi ţuica domnului Durbacă… Dar şi a altor oameni de la oraş”, ne spune Huzum.
Omul nu ratează nicio ocazie să spună că este în regulă cu toate actele şi cu toate avizele, taxele şi accizele… După ce înţelege că nu de asta am veni noi acolo, se dezleagă limba. „Păi cum să se facă? Se pune tescovina, adică ce rămâne după ce faci vin, resturile, se fierbe la cazan şi aşa iese prima mână. Apoi, vine distilarea a doua, de unde rezultă ţuică la 40-45 de grade”.
Dar dacă procesul tehnologic este, în mare, cunoscut – mai ales după cursurile intensive cu Nea Vasile! -, altceva ne face să rămânem, de mirare, cu gura căscată, ca la stomatolog!
* Atracţii turistice pe lângă alambic
„Eu testez tăria din priviri, nu e nevoie să o gust”, ne spune, calm şi modest, Dumitru Huzum. La privirile mele încrucişate, mă lămureşte „se vede tăria şi după cum curge şi după mărgeluţele pe care le face şi după cum se lasă pe pahar…
De cele mai multe ori, aproximările mele sunt aproape la fel de bune ca măsurătorile exacte”. Mă minunez şi mă gândesc că aşa ceva ar fi o adevărată atracţie turistică; parcă şi văd străinii făcând coadă pe lângă cazanul lui Huzum şi măsurând, cu aparatele tăria rachiului, în timp ce nea Dumitru zice acelaşi număr de grade, doar privind la licoare…
„Dar au venit turişti la noi. Odată a venit un indian, care lucra la Combinat. Apoi, au mai venit nişte francezi odată şi dimineaţa, când s-au trezit din somn, au început să fotografieze curcile, gâştele, cazanele de ţuică… Le-a plăcut, cel mai mult le-a plăcut… produsul finit, adică ţuica”, ne lămureşte Dumitru Huzum despre impactul turistic.
* Posletele şi prefăcania, tescovina şi moartea gâştelor
„Da’ ce credeţi dumneavoastră, că eu ştiu cât iese?”, ne răspunde, vesel, Sterică, de 49 de ani, cel care păzeşte cazanul cu ţuică. „Anul trecut am făcut o fiertură, acum fac trei… Am şi 107 deca de vin… cât mă ţine? Păi dacă n-aş da la nimeni, doi ani, dar dai şi la muncă, şi la vecini şi vin şi sărbătorile acuşi…”, ne spune omul, care deja este îmbujorat, de atâta degustat. „Aici curge posletele, aici prefăcania, adică ţuica trasă a doua oară”, mă instruieşte Sterică, agitându-se pe lângă cazane…
„Cum adică de când facem ţuică? De când ne ştim! Nu îmi amintesc să nu fi făcut în vreun an…”, ne răspunde omul, amabil, la întrebări, după care adaugă „poate n-am fi făcut atunci când a fost secetă şi nu s-a făcut via… dar şi atunci am făcut în căzănelul mic, din fructe”. Deci, ţuică făcută an de an, de decenii.
Nea Sterică are răspunsuri logice şi scurte la toate cele; îl întrebi în cât timp face ţuica, răspunde că „stăm aici de dimineaţă … până este gata!”; îl întrebi de ce bea rachiu, vine şi răspunsul: „Păi e sănătate curată, nu te doare nici stomacul”. Afară, după cazane, munţi de tescovină, adică ciorchinii de struguri, după ce au fost fierţi. „Nici astea nu se aruncă. Se dă la păsări sau la oi, le place tare mult, că e fiert…”, ne mai explică oamenii, după care încep poveştile vesele: „Când am chef de găină şi nevasta nu vrea să taie, le dau 2 kile de vin şi se îmbată.
Apoi o sperii şi îi zic să le tăiem că a dat boala în ele”. Peste râsete vine altă poveste „la Chiraftei, un om a dat la gâşte tescovină, dar nu de asta, din ailaltă (nefiartă) şi s-au îmbătat. Când au văzut, omul îi spune femeii: măcar penele să scoatem de pe ele, că au murit... A doua zi, când s-au trezit păsările fără pene, ziceai că sunt din filmul „Evadarea”…
Explicaţie foto 1: Aşa se face ţuica
Explicaţie foto 2: Dumitru Huzum, căzănar din tată-n fiu
