* Oamenii din spatele vorbelor oficiale * Nimic nu este solemn în faptul de a suferi, nici fizic, nici într-un alt fel *
Mai supăraţi decât cei 240 de înfriguraţi aduşi de la Vameş şi din localităţile învecinate de către trenul special - nouă, celor 20 de jurnalişti prezenţi pe peronul gării Galaţi, ne tremurau ieri seară şi sufletele din noi.
Am căzut la intrarea în gară, ni s-au descărcat acumulatoarele, ni s-au defectat telefoanele şi ne-am inventariat toate bolile cu care ne vom căpăta de pe urma aşteptării trenului salvator. Au fost şi glume proaste, şi ţopăieli pe loc, şi preferinţa pentru gripa porcină, care se petrece la cald.
Opriri, urcări, opriri, SOSIRE
Am aşteptat un tren pe care îl credeam încărcat de frustrări. Venea din Vameş, stătuse la Şerbăneşti mult, în câmp, că se blocase un macaz oprise la Lieşti, transportase peste 200 de suflete, luase de pe drum oameni întroieniţi şi sosea după o altă oprire, imposibil de lungă, la Barboşi.
A venit însă un tren şocant de energic, al lui „Şi acum, ce urmează?”. Două vagoane în care supărarea şi gerul îi apropiaseră pe oameni care niciodată nu şi-ar fi vorbit, în care străinii ar fi rămas străini, dacă sinistrul de afară nu ar fi avut grijă să îi arunce unul în braţele altuia.
Excursia pensionarilor nu s-a terminat
„Asta este, am stat 24 de ore în frig, dar s-a terminat. Am ajuns. Nu, doamnă, nu-s din Galaţi, sunt din Frumuşiţa, veneam cu autocarul din Vatra Dornei”.
Doamna Mărioara Zărnescu este înconjurată de bătrâne care îi aprobă fiecare cuvânt. Sunt uşor neliniştite – „Noi cum ajungem la Frumuşiţa?”, se întrebau unele pe altele cu aerul că aventura nu li s-a terminat:
„Era excursia pensionarilor la Vatra Dornei. Am fost 54 de oameni, dar numai 13 am venit cu trenul la Galaţi, restul au mai coborât pe drum, în localităţile de unde erau”, completează Catrina Răducan, 71 de ani.
„Cu dializa! Noi suntem cu dializa”
…ne anunţă înainte să îi întrebăm. Ştiu că vrem senzaţional – ăsta e adevărul, doar nu vă imaginaţi că paralizam de frig în gară pentru că aşa ni se năzărise nouă să ne distrăm.
„Noi suntem cu dializa”, strigă Nelu Hanganu, bâjbâind în noapte, frig şi fulgi, parcă aşteptând sprijin pentru privirea demult stinsă. Bărbatul se ţine strâns de colegul de drum, pensionarul Vasile Bejan.
Repetă ca pentru el: „Suntem cu dializa”. Apoi îşi revine: „Mâine trebuie să facem. Am ajuns azi noapte la 2 acasă, de la Galaţi, şi dimineaţă ne-au luat iarăşi. Când am plecat de acasă? De la 8 dimineaţă! Joi facem dializa”.
„Cinci ore în frig”
Morocănoşi, cu voci aspre, tinerii ne reped a stres post-traumatic: „Da, sunt din Vameş. Cinci ore am stat în maşină. Să fie sănătoase autorităţile! Să aibă parte…!”. Bărbatul se răsuceşte pe călcâie şi pleacă prin ninsoare, târându-şi geanta de voiaj.
„Ar fi bine să-şi dea prefectul demisia!”
„De aseară stăm în frig, venim de la Iaşi. Am plecat la 6,30, am abandonat maşina între Tudor Vladimirescu şi Vameş, sunt cu mămica de 75 de ani, operată. Am stat 24 de ore, doamnă”.
„Nu am primit nimic, nu mâncare, nu apă, nu nimic, maşina e abandonată pe drum. Am sunat la 112 şi ni s-a spus să aşteptăm, că sunt drumuri înzăpezite. Un singur utilaj de deszăpezire am văzut în 20 ore”.
„Auzeam la radio că prefectul a trimis utilaje… Ar fi bine dacă domnul prefect şi-ar da demisia”, zice cu obidă Maria Spânoche, îngustându-şi ochii din care îi ţâşnesc ură şi lacrimi.
În alb şi rece
„Mi-am făcut un amic”, îmi şopteşte o fată, arătându-mi-l pe băiatul care îi coboară bagajul. Tânărul o priveşte cu reproş – mai bine nu spunea încă...
Ca o poveste în care frigul, autorităţile, goana după medici au fost scuzele pentru ca oamenii să îşi amintească că sunt oameni, trenul frigului a adus la Galaţi mormane de sentimente proaspăt dezgheţate.
Le ştiţi, sunt lucrurile cu care, de altfel, ne hrănim numai din telenovele şi ştirile pe care le blestemăm că-s rele şi-s făcute de ziarişti fără suflet.
