* O revoluţie care a pregătit Unirea * Tineri, altruişti şi… masoni * Turcii, prieteni şi duşmani * Numai ruşii să nu vină! *
Aşa cum fără Revoluţia din 1989 România n-ar fi intrat în UE şi NATO, victoria „Micii Uniri”, parcă cea mai dragă nouă, începe cu mult înainte de revoluţia paşoptistă, reformatoarea ideilor.
De fapt, pentru această mare victorie o întreagă generaţie a sperat, a luptat, a suferit prin închisori sau în pribegie, iar factorii externi, ca şi la recenta revoluţie din 1989, au avut influenţa lor…
Iată câteva crâmpeie de istorie care leagă o imagine mai nuanţată a vremurilor care au făcut posibilă Unirea.
Altruismul şi… flacăra mov
Este greu de înţeles pentru lumea politică de azi cum au putut lupta, riscându-şi nu numai libertatea şi viaţa, dar şi… punga, tinerii feciori de boieri îndoctrinaţi la Paris încă înainte de Revoluţia de la 1848 cu ideile de egalitate socială: împroprietărirea ţăranilor, votul universal le afectau propria stabilitate.
Şi-au înfruntat astfel chiar părinţii boieri, după nişte idei atât de îndrăzneţe, încât conservatorii mari stăpânitori de pământ îi numeau pe tinerii liberali „roşii”.
Un Negri îşi vindea moşia ca să-i întreţină la Paris pe tinerii complotişti!
Cu sprijinul Franţei, lumea bună românească (în Moldova anului 1860 doar 1.300 de cetăţeni aveau drept de vot, consemna Xenopol!), dispersată între nevoia de protecţie otomană şi cea rusească, a ales-o pe cea a lui Napoleon al III-lea datorită presiunii tinerilor cu şcoala pariziană.
Istoricii cu gândire deschisă nu se sfiesc însă să recunoască şi influenţa francmasoneriei asupra ideii naţionale şi apoi a unirii. Aceasta va părea probabil multor cititori că am vorbi despre ceva ca despre… flăcările violet din politica de azi.
Istoricul Neagu Djuvara scrie însă clar: „relativul succes” al colonelului Ion Câmpineanu, cel care conduce „partida naţională” şi propune unirea încă din 1838 se datorează „legăturilor sale cu masoneria”.
Ceea ce a făcut francmasoneria în Franţa la revoluţia din 1789 a făcut şi la 1848 în ţările române, dar şi mai târziu, susţine Neagu Djuvara.
„Revoluţia de la 1848, ca şi Unirea Principatelor de la 1859, a fost opera tinerilor masoni”. Tineri „recutaţi” în Franţa.
Dar, chiar dacă „mai toţi” dintre tinerii unionişti care l-au votat pe Cuza domn erau masoni, Cuza nu a fost, cel puţin din câte a verificat istoricul, care iniţial susţinuse o teză contrarie.
Franţa, via Sankt Petersburg
Nu trebuie ignorat nici lungul şir de evenimente care a precedat actul Unirii. Istoricul Neagu Djuvara, în a sa „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri” consemna că odată cu ocupaţia rusească din 1806 începe… influenţa franceză în Ţările Române.
Ruşii păreau unor boieri, ca ortodocşi, soluţia de a scăpa de suveranitatea Porţii, în timp ce alţi boieri îi considerau pe ruşi periculoşi pentru libertatea noastră.
Vornicul Constantin Filipescu a fost chiar deportat în Siberia pentru că urzea împotriva Sankt Petersburgului, notează Djuvara. Presiunea culturii franceze se făcea simţită.
Nobilimea rusă vorbea franţuzeşte. Dar şi germanii: Frederic cel Mare (al II-lea), regele Prusiei, afirma chiar că vorbeşte nemţeşte numai cu… grăjdarii, menţionează Djuvara.
Franţa trebuia să ne dea, deci, şi ideile! Paradoxal, în timpul ocupaţiei – Regulamentul Organic – deşi au stors de la noi datoriile de război turceşti, ruşii au impus românilor un regim mai liberal decât la ei acasă, spune istoricul.
Revoluţie cu aprobare de la Agie?
Acum pare clar: Imperiul Otoman era bau-baul! Dar în epocă nu era atât de simplu.
Am găsit date interesante într-o lucrare semnată de Anton Caragea: „Capitulaţiile între 1830–1848, armă împotriva protectoratului rus”.
Autorul menţionează paternalismul otoman, acceptat inclusiv de revoluţionari notorii, ca Ion Heliade Rădulescu.
Revoluţionarul declara chiar la un moment dat: că revoluţia paşoptistă… depindea de Turcia:
„Am făcut revoluţia sub auspiciile suveranităţii otomane; a ne menţine prin popol în contra voinţei suveranităţii, ar fi a schimba caracterul constituţiei ce am proclamat”.
Deci mai bine sub suzeranitatea turcilor, ca să garanteze recunoaşterea revoluţiei! Patetic, autorul poemului „Zburătorul” clama: „Chiar de m-ar strivi Poarta eu tot voi fi credincios!”.
La încheierea revoluţiei la Bucureşti, când turcii intervin înaintea ruşilor, revoluţionarul declară chiar, în prezenţa vizirului Fuad Paşa, stupefiant pentru noi:
„Mi-am îndeplinit sarcina. Capitala şi ţara sunt în mâinile turcilor. Cât pentru mine mă retrag”.
Îşi văzuse omul visul cu ochii: unde erau turci, nu erau ruşi! Dar ruşii au apărut ulterior şi tot au ocupat capitala..
Bălcescu şi… Securitatea
Majoritatea paşoptiştilor sunt cunoscuţi şi drept masoni. Cu mulţi ani în urmă, istoricul Horea Nestorescu îmi spunea că revoluţionarul Bălcescu fusese mason.
Cercetătorul, care, după ce a studiat decenii prin arhive române şi europene viaţa revoluţionarului Bălcescu, şi-a adăugat la nume şi „Bălceşti”, îmi povestea că Securitatea era interesată de cercetări, găsind metode de a-i umbla în hârtii.
Mai mult, dl Nestorescu a ocupat în ultimii ani funcţii importante în loji masonice din România, deci ar putea acum vorbi chiar din interior…
Mâna Porţii?
Nu este exclus ca revoluţia de la 1848 să fi primit impulsuri şi de la Constantinopol, interesat să slăbească puterea Franţei.
Chiar dacă, odată aprins fitilul, turcii au văzut apoi cum Balcanii se aprind de mişcări independente şi pierd Principatele!
O ipoteză pentru care l-am consultat pe istoricul Tasin Gemil. Turcologul a putut confirma că atât sultanul Abdul Medjid (cel care dă numele Medgidiei noastre), cât şi premierul său, vizirul Mustafa Reşit Paşa, erau masoni.
Sultanul a creat reforme liberale, într-o perioadă numită Tanzimat, care debutează în 1839, chiar pe vremea ideilor promovate de Câmpineanu.
Să fi fost sultanul un Gorbaciov al epocii sale şi ideile masonice, ocazia transformărilor prin care şi Europa, şi Imperiul Otoman, aveau să treacă?
Război pentru Principate?
Un membru al Academiei Britanice care a stat destul şi în ţara noastră pentru a ne cunoaşte, R.W. Seton Watson, în „O istorie a Românilor din perioada romană până la desăvârşirea unităţii naţionale” semnala un pamflet publicat în 1855 de Ion Brătianu.
Textul era la adresa Austriei: „Austria va avea Europa de partea sa numai cât timp va reprezenta un stăvilar în faţa invaziei moscovite”.
În 1856, prin Tratatul de la Paris, Turcia se angajase să ofere Principatelor „…o administraţie independentă şi naţională, cât şi o deplină libertate a cultului, a legislaţiei, a comerţului şi navigaţiei”.
Trebuia să fie Principatele total independente? Statele europene gândeau diferit şi „…o vreme, disputa românească a periclitat alianţa dintre Franţa şi Marea Britanie atât de recent cimentată prin colaborare militară şi ar fi putut uşor arunca întreaga Europă în război”.
Londra sprijinise independenţa Italiei, dar interesele legate de comerţul cu Levantul cereau să sprijine Turcia, scrie britanicul. Franţa era însă de partea noastră…
Explicaţie foto: Pe 5 ianuarie 1859, Cuza era ales domn la Iaşi
