Tăcerea mieilor la Folteşti

Tăcerea mieilor la Folteşti
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Vreme schimbătoare de primăvară târzie. Ba ne râde soarele, ba ne plâng norii şi ne strepezeşte vântul.  Noi, după vreme.

Am pornit de dimineaţă să experimentăm pe propriile suflete o practică, la noi, veche de când lumea - tăierea mieilor, despre care puţini ştim că nu are nicio legătură cu sărbătorirea Paştelui creştinesc, deşi nu putem concepe Învierea Domnului fără asta.

Puţină istoria religiilor

Pe drum, până la Folteşti, ne contrazicem pe tema tăierii mielului, fără patimă, doar ca subiect de discuţii, ca să treacă timpul mai uşor.

Cine are puţină lectură religioasă ştie că tăierea mielului e un obicei pe care-l moştenim de la evrei şi că nu are nicio legătură cu rânduiala creştină, ci cu cea a Vechiului Testament.

Evreii au jertfit miei în noaptea în care Domnul i-a pedepsit pe egiptenii care-i ţineau robi, omorându-le primul născut din familie.

Ca un semn de recunoaştere, ca îngerul Domnului să nu lovească familiile iudeilor, aceştia au tăiat câte un miel şi au uns tocurile uşilor şi ferestrelor cu sângele lor nevinovat.

De atunci, mielul s-a sacrificat la evrei, pentru a sărbători dezrobirea de sub jugul egiptenilor. Religia le recomanda să-l mănânce în familie gătit cu ierburi amare, în amintirea vremilor de restrişte.

Jertfirea mielului  rămâne doar o tradiţie preluată de foarte mult timp, care, fără să aibă vreo legătură cu practicile creştine, a devenit totuşi simbolul jertfei lui Isus.

Ne place sau nu, românii au preferat să păstreze acest obicei pentru Paşti, pe lângă post şi mersul în seara de Înviere la biserică.

Alesul

Bogdan Necula din Folteşti este gospodarul pe care l-am ales să ne iniţieze în jertfirea mielului. Dacă întrebi bătrânii din sat ştiu că alde Necula sunt primii crescători de animale din comună, cei care pe vremea comuniştilor au fentat statul şi nu şi-au dat oile la CAP.

Pe un imaş abia spuzit de colţul ierbii, între două bălţi, omul şi-a ridicat o stânişoară cu două încăperi. În ţarc, exact ca în poze, măgarul înconjurat de vreo cincizeci de oi şi cam tot atâţia miei.

Câinii ne întâmpină neprietenoşi, lătrând de ne ţiuie urechile. Noi i-am îmbunat cu vorbă bună, cu altceva n-am avut.

S-au mai potolit când a apărut oierul, care, după ce am dat bună ziua, s-a şi apucat de treabă.

Mai ieftin ca la piaţă

Mă aşteptam să asist la o tocmeală la sânge între oier şi colegii mei. Însă gospodarul le-a tăiat avântul, spunându-le un preţ bombă: 15 lei kilogramul, gata curăţat.

Cu mult mai ieftin decât preţul pieţei şi direct de la stână, tu-l alegi, tu-l culegi. 

Mai ceva ca-n filmele western

Tocmai ne făceam probleme cum avea să-şi prindă omul victimele, când am fost martorii unei scene pe care nici într-un film n-ai cum s-o vezi.

Fotoreporterul şi şoferul şi-au ales mieii care li s-au părut cu tot cu blană mai graşi şi mai frumoşi. Berbecuţi, că mioare ne-a spus omul că nu taie.

Cu o dibăcie inimaginabilă, Bogdan ciobanul a învârtit toiagul peste unul dintre ei şi l-a trântit la pământ, fără să-l lovească sau să-i rupă vreun picior.

În timp ce băieţii îl ţineau, iar eu îi mângâiam consolator blăniţa, la fel l-a prins şi pe cel de-al doilea.

Bocitoarea

Ieşim din ţarc urmăriţi de o oaie care zbiera cât o ţineau plămânii, încercând să ne convingă să-i dăm odorul înapoi. Inima mi se strânge şi mi se taie un pic respiraţia.

Asta e mama unuia dintre ei?, îl întreb pe gospodar. „Nu”, vine sec răspunsul.

„Mielul ei e în turmă. E cel mai mititel şi de-aia e mai mămoasă. Mamele lor (arată spre victimele care stăteau nevinovate sub apăsarea noastră) s-au săturat de ei”.

„O să se dezmeticească ele mai spre seară. Vor plânge vreo două-trei zile după ei, dar le trece”, ne lămureşte Bogdan Necula, cu aerul cel mai firesc, de om care a trecut de nenumărate ori prin această dramă. 

Firesc, jertfa

Nu s-a crăpat pământul şi nici cerul. N-a plâns nimeni. Nici măcar eu. Fusesem şcolită de cu o zi înainte de toţi colegii să nu cumva să-mi fie milă de bietele animăluţe, că mor greu.

Poate mi-ar fi fost mai uşor să nu văd. Erau destui care ar fi putut să scrie despre asta mai bine ca mine. Dar, dacă intri în horă, joci.

Mai liniştiţi ca mine, mieii s-au stins, fără să spună nimic la vederea cuţitului. Fără nicio urmă de umbră în strălucirea galbenă de chihlimbar a ochilor.

Nevinovaţi, blânzi, fără cea mai mică împotrivire. Fără nicio zvârcolire. Poate fără să ştie ce li se întâmplă, sau poate doar împăcaţi cu soarta. Nimic dramatic, mai degrabă totul firesc. Ei, de mii de ani, sunt jertfa.

Fluierul, cuţitul şi ciomagul moştenire

N-avem timp de păreri de rău. Totul se petrece cu repeziciune şi cu precizia unui ritual. O găurică mică la unul dintre picioare.

O bucată de trestie prin care ciobanul suflă cu putere, dovedindu-ne că n-a fumat la viaţa lui şi a respirat numai aerul curat al şesului. Bietul mieluţ, nici nu-l mai recunoşti. S-a umflat ca un cimpoi.

Aşa am văzut pe viu cam de unde vine expresia fluierul piciorului. Fluier-fluier n-avea ciobanul. Bunicul lui ştia să cânte. Ciobanii moderni ştiu să-şi omoare altfel timpul acum.

Cu iscusinţa unui chirurg, omul nostru taie în câteva locuri, apoi numai cu pumnul, ca să nu străpungă pielea subţire, desprinde blăniţa în întregime, fără s-o rupă cât un peticel.

„Cuţitul şi toiagul le-am moştenit de la bunicul. El e întemeietorul oieritului aici la Folteşti”, ne spune, în timp ce mâinile nu-i stau o clipă locului. 

Încep să am curiozităţi sinistre: de când a învăţat să taie miei? De când se ştie. Când era mic-mic, bunicul îi dădea voie să exerseze pe mieii mici, care se năşteau morţi.

Mai bine aşa, decât să chinui animalul viu când îl sacrifici. Asta a făcut de mic, asta îi place să facă şi acum.

Deşi a făcut şcoală, a fost şofer de tir, a lucrat în construcţii, oieritul i s-a lipit de suflet şi n-a rezistat fără să se întoarcă în sat să-şi ia ciomagul şi să pornească cu mioarele pe şes.

De pe margine, mi-e greu să pricep cum poate creşte oile cu atâta dragoste şi totuşi să le sacrifice puii. Dar probabil este şi asta o filozofie care ţine de rânduiala oierilor.

Veseliţi-vă, miroase a friptură

Atârnat într-un cui de o grindă, mielul nu mai seamănă deloc cu cel care alerga cu o jumătate de oră înainte pe pajişte. Cu un strat subţire de grăsime, rotunjor şi auriu în lumina soarelui, începe să-mi dea viziuni olfactive.

Îmi miroase a friptură şi începe să-mi plouă în gură, deşi sunt la post. Păcătoasă! Mă doare că amintirea unei tăvi de friptură bine rumenită aproape şterge din minte imaginea jertfei calme a animalului.

Deşi mi-e greu, fac un efort să mă accept aşa cum sunt. Aş fi ipocrită să spun altfel, dar chiar şi după ce i-am văzut cum se sting, n-am să pot renunţa la friptură.

Îi urmăresc pe fraţii lui de suferinţă, încă vii şi neştiutori, cum îngenunchează la sânul mamei lor.

Fiecare cu  lumea şi menirea lui. Mieii cu vieţile lor scurte şi fără păcate.  Noi, oamenii, plini de metehne şi o mie de păcate, pe puţin.

Citit 1666 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.