La Centrul de Consiliere și Servicii Integrate Salvați Copiii, o fetiţă din Ucraina admiră un tablou. Ar putea fi portretul ei, nu am îndrăznit s-o întreb, să distrug prin imixtiunea mea candoarea unui moment suspendat între nenorocirea războiului, durerea părinţilor şi nevoia ei de a merge mai departe, de a râde, de a-şi alege cercei lungi dintr-un magazin de gablonţuri, de a primi flori şi mărţişoare de 1 martie, de a ieşi la film cu prietenii, de a fi, în continuare, copil, de a se transforma în adolescentă dificilă, de a creşte apoi OM cu dorinţe şi ţeluri, cu o VIAŢĂ.
Toate aceste lucruri la care nici nu ne gândim, care sunt normale, fireşti, până vin rachetele şi dronele peste tine. Ţi se sfâşie sufletul când auzi cum povesteşte o mamă că "nu erau rachete, ştiţi, erau drone, dar orişicât, tot straşnice erau" vorbind despre situaţia care a făcut-o să plece din Ismail. Ţi se chirceşte inima în tine la gândul cât de aproape este graniţa şi cum, mâine, ni s-ar putea întâmpla acelaşi lucru şi nouă, iar copilul din imagine ar trebui să fugă iar, laolaltă cu noi toţi.
