Suntem...în...memoria...plitei.../ şi cred că v-aduceţi aminte de laptele fiert, dimineaţa,/ de turtele multe şi sfinte... de alte şi alte şi alte/ râvniri ale foamei, de alte zvâcniri ale frigului zdravăn/ în jurul secundelor calde... de ochii sclipind liniştire/ cu flăcări, prin rugă ştiută, aşa, de la unul la altul,/  cu „iartă-mă”, ”doamne”, ”ajută”... de nopţile negre şi albe/ când ultimul nostru tăciune trăgea să se stingă...şi parcă/ părea că ...

Sigur că da! Nu-mi vine să cred că doamna Stai se opreşte pentru mine! Şi nu se opreşte aşa, doar ca să-mi răspundă la salut, ci chiar stă şi se „uită” în ochii mei, şi mă fascinează, şi chiar îmi spune: „Şi eu aştept de multă vreme să mă întrebi Ceva! Iartă-mă că te tutuiesc! Sunt convinsă că politeţea unui „dumneavoastră”, de pildă, lungeşte distanţa dintre preopinenţi, şubrezeşte apropierea atât de mult aşteptată! Nu?”...Şi se lasă Tăcer ...

Suntem...în...memoria...plitei.../ şi cred că aveţi, fiecare, acasă, afară, n-alt unde,/ o plită lăsată-n uitare, lăsată-n rugină şi-n colburi,/ crăpată în timp şi în vreme... o plită mai caldă, mai rece,/ şi gata oricând să ne cheme, şi gata oricând să adune,/ în para-i cumplită ori calmă, toţi paşii plecărilor noastre/ în lume, în sfadă şi-n valmă, în raiuri, în fulgi şi-n mătăsuri,/ în bine, în rău, într-o doară, cu tot dinadinsul, aproape,/ depa ...

Când e acasă, doamna Stai stă la ultimul etaj, adică tocmai la limita dintre unde (se) sfârşeşte Omul şi unde începe Vulturul (lui) Nichita, care zboară cu spatele-n jos şi zgârie nourii cu ghearele, exact cum scrie Poetul cu „Noduri şi Semne” într-un final al Inefabilului, ca să zic aşa, deocamdată! Când nu-i acasă, doamna Stai merge cu o eleganţă năucitoare, nu insistă cu ochii după nici un Tigoare, nu ţipă la telefon, poartă rochie mov şi lungă până la capă ...

Eu chiar cer IERTARE pentru câte adevăruri (n)-am spus despre tine: niciodată nu mi-au fost urâte drumurile tale până-n CASA unde frunză verde mărăcine stau şi te visez cum eşti MIREASA unui MIRE făt-frumos ca mine, într-o NUNTĂ (ne)(mai)pomenită prin hrisoave şi prin multe alte scrieri strâmbe, drepte, reci şi calde !!! Hai să batem, să ni se DESCHIDĂ porţile şi uşile Candorii fără MILĂ şi fără OPRIRE – să vedem cum ÎNTEMEIETORII tăi şi-ai mei miros a Linişt ...

Dumnealor, destinsele şi distinsele doamne din numerele trecute ale ziarului cu Divina Tragedia aşezată în colţul din dreapta, jos, pe ultima pagină, cum te uiţi şi citeşti frumos şi perpendicular, m-au avertizat că-s supărate leoarcă/fleaşcă pe condeiul meu! Fiindcă, precizează madamele, s-au simţit jignite-n evaziunea lor sentimentală, şi-n amorul lor paroxistic, şi-n sistemul lor periodic de conexiune la inefabil, şi-n adânca lor deschidere spre comprehensiune şi disce ...

În jur mai sunt vro câţiva străduitori LUNATICI – vor Pace şi Iubire, Tandreţe şi Candoare – în rest, se surpă Lumea sub false Matematici, iar visul n-are farmec şi nici vreun sens nu are !!! Cum să visezi în Timpul cu Inimă de Piatră, în Vremea cu Suflare de Gheaţă şi Cianură când limba ne/răbdării nu viersuieşte, latră? când plânge-n pumni blândeţea, şi suferă, şi-ndură ? Purul şi simplul piere-n răstălmăciri pedante, smerirea-i praf, mirarea şi admirar ...

Eşti prea pornită, doamnă Dor! La ce-ţi foloseşte înverşunarea asta? Măcar acu, mai ales că începe Săptămâna Patimilor, nu mai fi aşa aprigă! Fii mai oprită! Îţi stă foarte bine pe coordonate calme! Şi fizic şi psihic! Te-ai năpustit ca o pajură-nspre sufletul meu! Cu cele mai contondente cuvinte te-ai năpustit! Nu m-am aşteptat, jur că nu m-am aşteptat niciodată să primesc şi să citesc o asemenea scrisoare tocmai de la tine! Şi, îmi aduc destul de bine aminte, n ...

Moto:„iar câinele prieten bun cu luna/ ham-ham păzeşte fluierul de ostot mai bătrân ion sapă întruna/ fântâni adânci cu gurile în jossă aibă apă cine-o fi să vină/ în urma lui pe singurul pogone vin ovat şi n-are nici o vină/ ion în sat e poreclit ion” (Iolanda Cremene)a venit ion la bucureşti,îmbrăcat cu haine demodate,amăgit că va găsi de toate,ieftine, frumoase, româneştidară stai s-auzi ce i-a fost dat -chiar când a ajuns la barierăl-a oprit rapid o hahaler ...

În finalul ultimei tale epistolii, pe care am primit-o ieri, în jurul mesei de prânz, chiar când păpam chişleag de post, zici exact aşa: „şi pulbere, ţărână din tine s-a alege,/ căci asta e a lumii nestrămutată lege;/ nimicul te aduce, nimicul te reia,/ nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea”... şi mă întrebi dacă ai dreptate, dacă acest catren/epitaf component al unei poeme de Veronica Micle spune adevărul! Desigur, mi-a stat chişleagu-n gât cam până la limita � ...