Gunoi cosmic şi trecător printre Marile Minuni ale Lumii, îşi caută liniştea zidind Monumente ale Iluziei şi Statui ale Deşertăciunii! Nu se plictiseşte niciodată, ştie ce a spus bădia Socrate, ştie părerile lui Napoleon despre incursiunile lui Hannibal, teorema lui Pitagora şi strigătul Anei sub Mistrie! Zideşte copleşit de Glorie şi Indiferenţă: o Ană, două Ane, trei Ane! Dacă n-are Ane, zideşte Marii! Dacă n-are Marii, se zideşte pe Sine - gunoi cosmic şi trecă ...

Cum să-mi vină să cred ce văd când văd un coş din răchite împletite? cum să-mi vină să cred ce văd când nu văd cine ţine coşul? şi cum să nu mi se zburlească puţin ce se zburleşte când te încearcă o surpriză, o emoţie, un paradox, un nevăzut, un mister? şi cum dumnezeu să nu devin curios, din ce în ce mai curios să aflu cât mai repede cine, de ce, cum? şi cum să nu vreau să mai bată o dată? şi cum să nu vreau să deschid?...Iată, aud clar şi din nou cioc ...

Moto: „se năruie oglinda şi zeii intră-n stânci             cresc aripile tainei şi putrezeşte cina –             ce negură se lasă de-acum tocmai atunci –             sunt iarbă până unde3 a ostenit lumina”                                                    (Iolanda Cremene)   Ea, dacă vine, nu stă până/ se-ntoarce draga mea Stăpână, şade picior peste picior – / o beau din ochi, fo ...

De obicei, nu răspund şi nu mă reped să deschid când aud ciocănituri la uşă. Dacă nu sunt singur, are cine rezolva "bătaia". Dacă nu-i nimeni cu mine, ascult de patru ori cioc!...şi mă duc să văd. Şi, dacă n-a plecat, nu-i rău. Dacă s-a dus, înseamnă că-i bine. Când aud că insistă, nu pot să nu-mi aduc aminte de Beethoven şi de celebra bătaie în uşă a lăptăresei sale. Deci, dacă insistă, ascult de trei ori cele patru ciocănituri şi mă îndrept spre uşă. M� ...

Moto: „se aglomerează lacrimi/ între cer şi infinit             orbul mângâie distanţa/ de la pâine la cuţit”                                                    (Iolanda Cremene)   hai lunga mea singurătate/ hai blânda mea deşertăciune să ne întoarcem cât mai este/ la miazănoapte miazăzi să rostuim eternitatea/ să facem clopotul să sune de îndurare pentru ziua/ în care totul va pieri   hai lunga mea deşert� ...

Zdravănă ploaie! Cam cu piatră! Cu piatră, fără piatră, ploaia aceasta-i nestemată! Aşa zic oamenii de la "ţară" (cum se fasolesc cei de la oraş). Cei de la oraş nu zic aşa. Cei de la oraş, huruind de prostie şi aroganţă, urlă că nu-i bună ploaia, că le intră apa-n gât şi le inundă locul unde le-a stat sufletul, dar le-a fugit în alte carcase. Urlă că vor senin, că pleacă la mare să-şi plimbe construcţiile damblagite şi inutile, alcătuirile lor din resturi şi ...

(!) trăiesc dezamăgirea, cu mâinile la spate, ascult cum bate toaca şi inima cum mă bate să spargă-ncercuirea, capcana-n care stă – (adică merge, umblă!...mai are? ăăă-hă-hă) (!) (!) să spargă şi să fugă aşa, cât mai departe de baierele firii, care miros a moarte, care i-au dus otrăvuri în fiecare zi, sacrificându-i dreptul divin de a trăi (!) (!) ascult cum bate vântul şi cum mă bate mama, să-nvăţ, fără oprire, „si vis amari, ama!”... mâine ajung la ma ...

Are trei picioare. Merge aşa. Nu, are patru picioare. Dar unul, dreptul din faţă, îi atârnă inert, inutil. Văd că nu-l poate pune pe pământ, pe asfalt. Şi nici nu poate scăpa de el. Oare îl doare? Mă uit în ochii lui. Nu plânge. Dacă nu plânge, înseamnă că nu-l doare. Aşa cred eu. Dar dacă-l doare, însă nu plânge? E posibil, nu? Dar dacă nu ştie să plângă? E posibil, da? Vrea să traverseze cu ceilalţi. Că nu-i singur. E cu mulţi fraţi, cu multe surori, cu mul� ...

(!) acesta-i adevărul unic, chiar dacă ştiu că (nu) te doare: tot ce-i vremelnic se repetă-ntr-o veşnicie trecătoare, iese din sine, intră-n sine, merge cu spatele-nainte, are în faţă-ntreg trecutul cu stele stinse şi murinde, cu stele proaspete şi nalte, scâncind în scutecele-albastre ale apropierii strâmte şi pardosite cu dezastre, ale instinctelor primare şi-ale credinţei că se poate scruta de unde până unde, de ce şi când şi cum se cade (!) (!) acesta-i falsul gratis ...

Răspund: "nu ştiu dacă pot să trec, azi, pe la matale, dar stai un pic să-mi revin! cum, adică, m-ai auzit din ogradă? zici că vocea care se izbea de clopot este vocea mea, era vocea mea? acum, când vorbim, de ce nu se mai aude din sâmburele lumânării, de ce nu se mai loveşte de clopot? vrei să spui şi să cred că nu orice cuvânt are loc în Memoria Universală? sau te ţii de glume?"...Eforul mă ascultă, zâmbeşte ca din altă lume, îşi trece ochii prin mine, înainte şi ...