Vicepreşedinte al Academiei Române, cetăţean implicat, istoricul Dinu C. Giurescu (15.02.1927, Bucureşti – 24.04.2018, Bucureşti), preovenea dintr-o dinastie de istorici: a fost fiul uriaşului istoric Constantin C. Giurescu şi nepotul istoricului Constantin Giurescu. Parlamentar, chiar vicepreşedinte în staff-ul naţional al unui partid, retras însă odată cu intrarea în Academie, nu şi din tribuna cetăţenească, cu luări de poziţie în public, atacat pentru perioada în care Securitatea i-a cerut să "colaboreze", apreciat istoric, Giurescu a fost present şi în spaţiul cultural gălăţean. În vara lui 2011, o delegaţie a Bibliotecii „V.A. Urechia“ Galaţi (academicianul era în Colegiul de redacţie al revustei de cultură “Axis Libri”, a Bibliotecii), a mers în Capitală, la invitaţia academianului. Se întorcea cu o foarte valoroasă donaţie: “Letopiseţul Ţării Moldovei“, prima dată publicat, de către Kogălniceanu, cu semnătura autografă a acestuia şi însemnări olografe ale bunicului Giurescu. Tatăl academicianului, marele istoric Constantin C. Giurescu, autor al monumentalei „Istorii a Românilor”, a fost, între februarie şi septembrie 1939, rezident regal al Ţinutului Dunărea de Jos, un fel de supra-prefect al unei regiuni administrative formată atunci, din zece judeţe, cu capitala la Galaţi.
Am avut ocazia să stau de vorbă cu academicianul Didu Giurescu căruia, prezent la Salonul literar Axis Libri al Bibliotecii „V. A. Urechia”, i-am luat şi un interviu:
„Sentimentul naţional este complet înlăturat din educaţia copiilor!”
Interviu cu academicianul Dinu C. Giurescu, publicat în „Viaţa liberă din 4 mai 2011
Nepot al istoricului Constantin Giurescu şi fiul unui patriarh al istoriei româneşti, Constantin C. Giurescu, academicianul Dinu Giurescu a colaborat la „Istoria românilor”, lucrare-gigant scrisă de tatăl său. Cunoscutul istoric a avut amabilitatea să-mi răspundă la întrebări în timpul unei recente vizite la Biblioteca „V. A. Urechia”.
- Aş dori, în primul rând, să abordaţi mai întâi problema istoriei din punct de vedere al dascălului – cum se mai predă adică istoria în şcoli? Cum vedeţi această predare din punctul de vedere al „corectitudinii istorice”? Aţi apucat manipulările din timpul perioadei comuniste, cele de-acum şi, bănuiesc, şi cele din Occident v-au atras atenţia…
- Istoria depinde întâi de perspectiva pe care o ai tu ca dascăl sau cercetător şi în al doilea rând de măsura în care vrei să ţii seamă de documentele definitorii pentru un eveniment sau altul. De multe ori, chiar şi manualele, într-o ţară sau alta, prezintă lucrurile din perspectiva acelora. De pildă, unii zic: „România a fost aliata Germaniei naziste” – fără nici un fel de alte explicaţii: ce, cum. Nimic! Şi, cu asta, şcolarul sau cel care citeşte manualul rămâne cu ideea: da, domnule, asta este o ţară care a servit Germania nazistă!
- Deci, că am fost nazişti sau pronazişti…
- Da, nazişti sau pronazişti…. Sau: „Tot ce a fost în regimul comunist a fost rău!” Fals! Acesta e adevărul, dacă vrei să analizezi clar: de pildă, protecţia socială, atunci, era mult mai mare şi mult mai bună decât astăzi, pentru salariaţii de rând. De ce? Asta e altă poveste! Învăţământul preuniversitar, cum îi zice pompos astăzi, era mai solid atunci decât acum. Sentimentul naţional era cultivat, chiar dacă în forme uneori exagerate, pe când acum este complet înlăturat din educaţia copiilor!
- Naţiuni democratice dezvoltate păstrează valorile naţionale în sistemul de educaţie…
- Sunt mai ales naţiuni care îşi apără identitatea naţională: Statele Unite, Franţa, Anglia, Germania, Italia, Spania, ca să nu mai vorbesc de Suedia sau Finlanda. Ori dacă tu, aici, în interior, în România, faci orice ca această identitate să nu mai fie însuşită de generaţiile tinere, evident că nu mai ştii nici de unde vii, nici încotro te îndrepţi. Învăţământul, atâta vreme cât nu are nişte ţinte foarte precise – precise în sensul păstrării identităţii naţionale – evident că va forma oameni care nu se mai preocupă de apartenenţa lor la o patrie.
- Deci ar trebui să găsim un sens în predarea istoriei. Şi în scrierea istoriei…
- Sigur că da! Să găsim un sens care să nu fie prefabricat, un sens care să fie în conformitate cu adevărurile istorice. Şi în acelaşi timp, să nu mă afirm eu, naţionalitatea mea, în detrimentul celorlalţi!
- Se mai spune că „suntem o naţiune mică, n-am trecut niciodată cu armele dincolo de graniţe”. Nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici peste Nistru…
- Am făcut câteva experienţe care ne-au costat foarte mult, dar în general suntem o naţiune care am căutat până acum – acum nu se mai poate acest lucru – să ne apărăm patrimoniul nostru şi să supravieţuim. Continuitatea asta a culturii, a civilizaţiei, a mentalului românesc, a istoriei româneşti este o realitate. Până acum! Ce va fi de acum înainte nu mai ştiu, dacă mergem tot aşa…
- În comunism aţi rezistat, nu aţi făcut „pact cu diavolul”, cum se zice…
- Nu-i vorba despre un pact cu diavolul! Şi asta e o formulă foarte des uzitată!
- Valabilă şi astăzi…
- Valabilă şi astăzi. Faci pact cu o anumită ideologie sau cu un anumit sistem, dar în momentul în care cauţi să-ţi faci meseria cât mai corect posibil în cadrul unui sistem, asta nu mai înseamnă pact cu diavolul. Nu aveam alte condiţii: ori făceam meseria în parametrii fixaţi de regim atunci, ori nu o mai făceam deloc!
- Păi chiar aţi fost scos la un moment dat brutal din sistem.
- Da, tata a fost cinci ani şi două luni [la închisoare], i s-au confiscat toate lucrurile. Eu am fost pe şantier aproape şase ani şi am construit drumuri…
„Astăzi, oameni care au stat deoparte te judecă!”
Interviu cu academicianul Dinu C. Giurescu, publicat în „Viaţa liberă” pe 7 mai 2011
Vorbeşte cu măsură: profesorul nu este însă vehement împotriva regimului care l-a trimis la muncă forţată şi pe tatăl său la închisoare. În 1986, istoricul a fost chiar nevoit să ceară azil politic în SUA.
- Aţi fost marginalizat, un intelectual trimis la „munca de jos”!
- Da, însă după aceea, regimul şi-a schimbat părerea şi încetul cu încetul am revenit la profesie. Nu numai eu, şi alţii…
- A fost „dezgheţul” politic, iluzoriu, de după ´65…
- Da, dar chiar şi de dinainte un pic, dar din ´65 a fost real şi oamenii de meserie au fost chemaţi înapoi în sectorul acesta umanist, literar, artistic, chiar şi gazetăresc… Chiar în mass-media, câţiva din vechii gazetari de renume au mai spus câte ceva. Acestea au fost condiţiile şi ne-am făcut meseria în acele împrejurări. Dar sunt oameni care au stat comod acasă şi au avut tot salariul, au participat şi au făcut profesia atunci în anumiţi parametri şi acum vin şi spun: „Eu n-am participat la regimul comunist!” Ba ai participat, prin însuşi faptul că ţi-ai făcut meseria! „Eu nu l-am lăudat pe Ceauşescu!” Ei, şi?! Dacă nu l-ai lăudat, crezi că ai participat mai puţin?
- Aşa făceau mulţi profesori de Istorie, probabil dumneavoastră făceaţi la fel: dincolo de manual, explicaţi şi care era adevărul…
- Aţi spus un mare adevăr: depindea foarte mult de profesor! Şi lucrurile mergeau, puteau să fie făcute. În ultimul an înainte de a pleca din ţară, am predat „Probleme fundamentale de Istoria patriei şi a Partidului”, era un curs obligatoriu, la Institutul de Arte Plastice – astăzi Universitatea de Arte. Un semestru, acesta era cursul. Şi le-am spus de la început: „Uite ce-i – ăsta-i manualul şi după ăsta o să dăm examen. Iar eu o să vă spun tot semestrul tot ce ştiu eu.” Rezultatul: au venit studenţii să asculte. Se găseau modalităţi ca să-ţi faci meseria dacă voiai s-o faci. Astăzi, oameni care au stat deoparte te judecă! E un procedeu şi acesta, de a elimina oamenii.
- Se face mai uşor carieră pe studiul unui balaur mort: comunismul. Dar se sare şi acum la predare peste lucrurile incomode?
- Ştiţi, Istoria comunismului, adică a regimului comunist, astăzi se predă de pe poziţia actului de acuzare: „Eu sunt procuror”… E exact aceeaşi formă în care era judecat pe vremea comunismului regimul burgheziei capitaliste de dinainte. Exact acelaşi mental! Şi asta se impune generaţiei tinere. Nu poate fi nici reversul, adică să predai de pe poziţia avocatului apărării. Nu, domnule, nici apărare, nici acuzare! Caută să spui cât mai aproape de ce va fi fost, pentru că precis nu poţi să reconstitui niciodată nimic.
- Voiam să vă întreb şi dacă este adevărată butada pe care am auzit-o despre dumneavoastră: că vă uitaţi la trenurile-cisternă care mergeau spre URSS, cu ţiţei, şi spuneaţi: „Domnule, ei ne iau grâul, în schimb noi le dăm petrolul”
- Asta am scris şi în amintirile mele, pentru că e real: stăteam la Căzăneşti, la mijlocul Bărăganului şi construiam şoseaua acolo, iar trenurile, de-a lungul Ialomiţei, mergeau spre Constanţa. Şi vine un tehnician al şantierului şi zice: „Măi Dinule, uite mă, noi le dăm petrol şi ei ne iau grâul!” Dar eram numai noi doi, că dacă ne auzea cineva, era prost, că era în ´52!
- Ce a însemnat exilul în America?
- A fost o experienţă folositoare pentru mine, pentru că am intrat în contact cu arhivele americane, pentru că mi-am dat seama ce se poate scoate...
- Se intră uşor?
- Nu se intră greu acolo; sigur, nu la acelea clasificate. Şi a fost şi experienţa unui alt auditoriu, care are o cu totul altă viziune despre lume şi despre istorie decât al nostru. Şi toate astea mi-au fost de folos…
- Am văzut că, acum, vorbim poate mai mult despre Maria Obrenovici decât despre, ştiu eu, secularizarea averilor mănăstireşti… Înainte se mergea pe personaj, se spunea că „personajul face Istoria”. Acum ne interesează culisele.
- Da, se merge chiar pe can-can-uri. În America, se merge pe cu totul alte genuri.
- Şi e bine dacă Istoria câştigă astfel cititori cu acest preţ al frivolităţii măsurate?
- Câştigi cititori, dar nu mai faci Istorie - proiectezi aspecte marginale, cu totul secundare, ale Istoriei. Nu câte prietene a avut cutare domnitor determină Istoria! Istoria este determinată de alţi factori, mult mai puternici. Pentru mine e puţin relevantă viaţa intimă a lui Alexandru Ioan Cuza, ci mult mai important faptul că a făcut împropietărirea ţăranilor, s-a făcut secularizarea averilor mănăstireşti, că a încercat să modernizeze statul, că a ştiut să întărească această unire, provizorie, a Principatelor. Adică lucrurile care au determinat viaţa unei întregi colectivităţi româneşti, viitoarea generaţie. Şi celelalte sunt interesante, e bine să le facem şi pe ele, dar n-au nicio relevanţă în viaţa propriu-zisă a naţiunii.
