* Dumnezeu o ia pe sărite, cântăreţul, de-a dreptul prin inimă!
Am întâlnit-o pe doamna cântului vechi ca vinul lui Ştefan la un concert într-o comună; nici nu credeam că, Doamne, ce scrie pe afiş este adevărat, că va onora invitaţia venind într-un sat…
- Aţi făcut atâta drum, pe ploaie, nici nu v-aţi odihnit şi urcaţi pe scenă!
- Dar ne odihnim cântând! Doamne-ajută!
- Credeam că înainte de spectacol vă reculegeţi puţin, dar aţi preferat să vorbiţi la telefon…
- Sigur, ar fi fost bine să stau liniştită, dar ce să fac? Tocmai am dat un interviu la telefon.
- Pentru că sunteţi şi un exemplu prin repertoriul autentic: înainte de Revoluţie se extinsese folclorul falsificat, gen „badea-al meu e tractorist” şi acum se manelizează cântul. Ce-i de făcut?
- Pe vremea aceea erau şi „cântece de viaţă nouă” - aşa erau cunoscute, dar, ce să vă spun? Trebuie foarte mare grijă la repertoriu! Eu îmi culeg cântecele aşa cum am făcut de 52 de ani… Dar acum folclorul este pe mâini bune - sunt tineri care au talent. Ca să păstrezi adevărul în cântec, trebuie să munceşti.
- Dar acum apar cântece noi care să fie şi „adevărate”?
- Da, da.
- Unde v-aţi simţit cel mai bine, în spectacole? În Moldova? Printre oameni simpli, printre personalităţi?
- Nu, unde cânt, sunt fericită… Asta ţine şi de interiorul tău, şi de starea în care te afli, mai multe contribuie… Ei, spectatorul e spectator, indiferent ce pregătire are - datoria ta este să-l bucuri, dacă poţi, să-i alungi norul din suflet şi din gând. Dacă poţi…
- Ne povestiţi ceva despre pe Grigore Vieru?
- L-am cunoscut pe poetul Grigore Vieru cu ani în urmă - vreo 23 de ani, da… Era un om foarte sensibil, foarte cald şi totodată foarte trist: aşa l-am simţit eu de fiecare dată, pentru că el spunea că în copilărie, în satul său, unde numai Prutul îl despărţea de România, scotea pasca de Paşte afară şi considera că este sfinţită de cei de dincolo de Prut, ca să fie şi a lor.
A suferit foarte mult, a luptat luptat foarte mult pentru limba română. Ultima dată când l-am întâlnit, cu vrei doi ani înainte de a se stinge, la o nuntă - o basarabeancă cu un român de-al nostru s-au căsătorit la Bucureşti - mi-aduc aminte c-am fost programată, pe la două jumătate-trei, căci erau foarte mulţi artişti… Îmi aduc aminte că mă aştepta. Nu se simţea bine şi mi-a spus aşa: „Sora mea dragă, simt că e pentru ultima dată când ne vedem!” Şi-am spus: „Domnule Grig, nu ştim cine o ia înainte, că Dumnezeu a făcut lumea pe rând, cu răbdare şi o ia pe sărite, deci n-o ia la rând, după vârstă”. Mi-a spus: „Nu, eu simt că-i ultima dată!” Şi-aşa a fost! A fost ultima dată când ne-am văzut, a intuit… Era un om bun de pus la rană!
