"INTERVIURI DE TOP" - Stela Popescu: "Nu sunt obosită niciodată, pentru că fac ce-mi place"

"INTERVIURI DE TOP" - Stela Popescu: "Nu sunt obosită niciodată, pentru că fac ce-mi place"

Foto: Bogdan Codrescu
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)
5 comentarii

„Îi sfătuiesc pe toţi oamenii să uite de urât, să plece de lângă urât” * „O femeie trebuie să fie ceea ce nu poate fi bărbatul niciodată” * „Eu nu ştiu ce e aia să ai concediu: dacă stau trei zile, într-a patra zic că am murit”


Suntem, noi, jurnaliştii, privilegiaţi. Dialogul cu actriţa Stela Popescu a fost mai întâi un vis - cine nu şi-ar dori să aibă, în viaţa asta, şansa să ajungă atât de aproape de o personalitate pe care o admiră. Un vis care, iată, s-a împlinit. De atunci o iubesc şi o admir şi mai mult. Îi mulţumesc că ne-a primit acasă, îi mulţumesc pentru energia pe care o emană şi pentru răspunsurile sincere şi înţelepte pe care le împărtăşim, astăzi, cu dumneavoastră, cititorii "Vieţii libere".

- Stela Popescu înseamnă, înainte de toate, poftă de viaţă molipsitoare şi iubire faţă de oameni. Dar oamenii nu sunt toţi la fel. Aţi simţit vreodată că nu mai puteţi dărui?
- Nu. Chiar dacă vorbeşte cineva rău despre mine, sau dacă se uita ciudat la mine, nu mă mai supără lucrul ăsta, şi am să-ţi spun de ce. Prin 1967, când am plecat de la Teatrul de Revistă la Teatrul de Comedie - ştii că este o idee preconcepută despre teatrul de revistă, eu sunt revoltată din cauza asta, dar n-am cum să îndrept capetele oamenilor, dacă ei nu văd că revista are un rol atât de important! - jucam Brecht, „Dispariţia lui Galy Gay”, mă chemase Lucian Giurchescu la Teatrul de Comedie. Într-o zi, l-a oprit pe stradă unul dintre criticii noştri, bătrânul Comarnescu şi, aflând că eu interpretam rolul văduvei, a zis: „Aaaa, aia ştie să spună şi vorbe?”. El credea că sunt doar cântăreaţă. Şi după vreo două, trei săptămâni, auzind tot aşa, nu ştiu ce vorbe urâte, am venit acasă demoralizată, iar soţul meu mi-a spus: tu eşti vinovată, pentru că vrei să te iubească toata lumea. Nu se poate. Aşa că învaţă-te, că te iubeşte destulă lume şi să fii mulţumită cu asta. Şi, de atunci, m-am învăţat. Sunt şi rele şi bune pe lumea asta, singur trebuie să ştii să alegi.
- Aveţi o memorie aparte. Câte amintiri poate cuprinde un suflet şi de la cine aţi moştenit harul de a povesti?
- Da, am avut memorie foarte bună, poate că asta m-a şi făcut de mică să spun poezii, să particip la toate festivităţile. Cred că de la amândoi părinţii am moştenit câte ceva, amândoi erau oameni foarte frumoşi, amândoi au avut har şi haz. Mama, când povestea câte ceva, râdea şi plângea în acelaşi timp. Viaţa noastră, începând din timpul războiului, a fost un infern. Iar tata şi-a păstrat umorul, chiar dacă a stat 19 ani în Siberia, unde a mâncat rădăcini de copaci. L-au ridicat, în 1940, de pe stradă, şi 19 ani nu l-am mai văzut. În 1944, am plecat cu mama, de frică, din Basarabia şi am venit la Braşov. Iar tata nu şi-a pierdut niciodată umorul: a trăit  până la 91 de ani.

- Ce filme şi ce actori v-au marcat?
- Toate filmele, în afara de SF-urile astea, care mie nu-mi plac, pentru ca sunt prea tehnicizate, sunt poveşti false. Nu mă interesează, poate pentru că sunt femeie. Îmi plac filmele frumoase, dar tari, nu siropoase, mă impresionează lucrurile puternice. Americanii fac 100 de filme proaste, dar şi când trântesc unul... ţi se rupe sufletul, tehnic ei au ajuns la nişte lucruri inegalabile. Noi trebuie sa facem alt gen de filme ca să ne batem cu ei. Şi e necesar să intrăm pe piaţa internaţională, pentru că oameni talentaţi avem, numai că nefiind bani, la noi se merge mai mult pe idei. După părerea mea, ca să pătrundem pe piaţa internaţională, trebuie să se implice şi statul, nu putem să lăsăm totul pe spatele unor copii care cerşesc două-trei sute de mii de euro ca să facă un film. Nu e normal, nu e loial.
- Cât de important este talentul şi ce rol are şansa în viaţa unui artist?
- Talentul e cel mai important, dar şansa are şi ea rolul ei: întâlnirea cu rolul, cu regizorul, cu colectivul în care joci, cu repertoriul unui teatru, sau, dacă eşti cântăreţ, cu compozitorul, toate sunt importante. Şansa este întâmplarea fericită, pe urmă intervine munca, de care nu este scutit nici cel mai talentat dintre tineri, nu e scutit de muncă. Talentul ţi-l dă Dumnezeu şi ai prima intrare, strălucirea aia, coroniţa, o ai. Dar, pe urmă, dacă stai la crâşmă şi bei şi fumezi nu te ţine multă vreme talentul. Vine unul mai slab, mai puţin talentat ca tine şi-ţi ia locul. Pentru că el se ambiţionează. Şi vrea să facă ceva.

"Oamenii de la marginea ţării se străduiesc mai mult..."

„Basarabenii chiar iau viaţa în serios. Şi când mănâncă, ei mănâncă mai bine decât noi, mâncarea o fac mai cu credinţă, o fac să fie bună, nu să te păcălească. Au o seriozitate aparte. Poate ca aşa sunt, în general, oamenii de la marginea ţării, se străduiesc mai mult decât cei de la centru să fie băgaţi în seamă. Celor de la centru li se pare ca totul li se cuvine”.

- Ceea ce se face acum în România, în materie de teatru şi film, câtă legătură mai are cu arta?
- Teatrele au repertorii mari şi bune. Divertismentul, în schimb, a scăpat de sub control. Toată lumea are impresia că divertismentul e aşa, chemi pe oricine, care râde ca o capră, îşi dă cu părerea despre viaţă. Asta este media nouă, cică asta e realitatea - reality show. Teatrele, în schimb, au repertorii foarte bune, lumea vine, pentru ca s-a cam săturat de televiziune şi vine la teatru. Noi suntem un popor talentat. Poate tocmai de-aia ne risipim. Omul, cu cât e mai valoros, cu atât e mai darnic cu harul lui, nu-l ţine închis în el, se risipeşte, se cheltuieşte.
- Despre soţul dumneavoastră, regretatul Mihai Maximilian, spuneaţi că avea darul să aducă într-o haină comică tot ce era grav în viaţă. Cum ar fi fost astăzi textele sale?
- Ar fi fost foarte bune, nouă asta ne lipsesc, scriitorii. Acum ar fi avut material, de unde să scoată textele. Sigur, e mai greu acum de scris comedie, daca vrei să faci satiră, hai să nu zic la nivelul lui Caragiale, deşi lui i se spunea Caragiale al Revistei româneşti, n-o fi el Caragiale, dar, totuşi, trebuie să aibă miez ceea ce faci. Că dacă n-are miez, omul se hăhăie, dar nu te ţine minte. Eu urc dimineaţa în taxi şi băieţii îmi cântă, şi astăzi, după 55 de ani de meserie, cupletele mele: Ţutu’, Ţutu’ lui tătuţu, sau mai ştiu eu ce. Datorită textului! Ceea ce impresionează se ţine minte.

- Cât de importantă e iubirea în viaţa unui om?
- Contează foarte mult să întâlneşti iubirea, chiar dacă nu e una singură, omul poate să iubească până la adânci bătrâneţi. Poţi să te îndrăgosteşti şi la 80 de ani. Să-ţi păstrezi această prospeţime, această curăţenie sufletească, să poţi să iubeşti, să ai fluturaşii ăia: de ce nu? Decât să te acreşti şi să vezi în jur numai lucruri urâte şi nenorociri. Eu nu pot să fiu aşa şi îi sfătuiesc pe toţi oamenii din lumea asta să uite de urât, să plece de lângă urât.
- Râsul redă oamenilor speranţa. Cât de grea este misiunea actorului acum, în vârtejul pe care-l trăim şi mai ales într-o societate cu scara valorilor răsturnată?
- Actorul trebuie să-şi ţină coloana dreaptă. Cu cât eşti mai serios şi-ţi faci mai bine profesia, cu atât vei convinge. Sunt actori care, fără să facă prostii, fără să spună porcării, fără să se scălâmbăie, rămân printre primii artişti ai României. Dacă ceea ce faci e bine, e imposibil să-i lase indiferenţi. Celor care vin din urmă li s-a schimbat sistemul. E o altă mentalitate de lucru. A intrat banul în primul rând şi atunci nu mai vor să muncească atât de mult, vor întâi banii. Aici e schimbarea: în graba cu care vrem să ajungem la răsplată. Treptele trebuie să le treci. Mai repede, dacă ai noroc, ori mai puţin repede, dar nu le poţi sări.

Politicienii români - "Nişte paţachine care-şi văd interesele"

"Politicienii noştri actuali? Nimic mai mult decât nişte paţachine, care-şi fac numai poftele personale şi-şi văd numai interesele personale. După ei, potopul! Şi potopul, din păcate, e peste noi”.

- Cum trebuie să fie o femeie?
- O femeie trebuie să fie ceea ce nu poate fi bărbatul niciodată. Şi deşteaptă, şi curată, şi harnică şi frumoasă, să facă tot, tot, iar când vine bărbatul acasă să fie frumoasă ca o zână. E greu, e foarte greu, dar aşa trebuie să fie femeia, n-am ce să-i fac. Dumnezeu a hărăzit-o să fie aşa. De-aia a lăsat-o să facă copii, pentru că a crezut că e capabilă să aibă grijă de copii şi de familie. Ştiu, e foarte greu, să ai şi copii, să faci şi de mâncare şi să mai ai şi serviciu, pentru că, mai nou, societatea nu-i oferă decât dreptul la muncă, nu-i dă posibilitatea să stea acasă, pentru a avea grijă de copii. Da, e greu, dar vrei să stea bărbatul acasă? Sau vrei să nu te iubească? Trebuie să le faci pe toate, nu ai încotro, nu ai altă armă. Asta e singura ta armă, să le faci tu pe toate şi să fii şi frumoasă şi devreme acasă.
- Aveţi 18 ani pe scena Teatrului de Comedie, iar la Teatrul de Revistă Constantin Tănase jucaţi din 1963. Aţi avut şi neîmpliniri?
- Am avut şi roluri care nu mi-au ieşit. Dar nu m-am împiedicat de nereuşită. Am zis: nu pot să le fac chiar pe toate. Nu mi-a ieşit, nu mi-a ieşit. Şi m-am învăţat minte: nu mai joc cochete, n-o mai fac pe gagica, nici pe doamna elegantă, că nu-mi stă bine. Şi gata. Nici n-am avut timp să mă gândesc prea mult la asta. Atâta am lucrat la viaţa mea, n-am stat o secundă. Eu nu ştiu ce e aia să ai concediu: dacă stau trei zile, într-a patra zic că am murit. M-am învăţat cu chestia asta. Am avut emoţii foarte mari. Şi acum am emoţii. Mai multe, pentru că acum am ce pierde. Când eram mică, eram inconştientă. Dar acum intru în scenă şi mă gândesc: aoleu! Ce zic oamenii? E mai grasă, e mai slabă, mai e la fel de bună, ei, a îmbătrânit… Dar baza e în texte. Dacă ai textul bun, intri cu alt suflet în scenă.
- Ce amintiri vă leagă de Galaţi?
- Am câteva amintiri speciale: Sala Sporturilor, care ştiu că în ultimii ani ajunsese o ruină şi era păcat. O sală imensă, pe care n-am să o uit niciodată, în care se făceau nişte spectacole extraordinare. Iar în al doilea rând n-am să-l uit pe nea Nicu Gavalas, un responsabil de restaurant care fusese de copil chelner, ospătar, iar la bătrâneţe ajunsese să aibă, el şi nevasta lui, Lucica, un restaurant pe care, o dată pe lună, sâmbătă şi duminică, îl închideau pentru că veneau la Bucureşti să vadă câte cinci spectacole - se jucau două sâmbăta şi trei duminica. Şi ei veneau special de la Galaţi ca să vadă cinci spectacole, îţi dai seama ce persoane erau? Au venit la mine la teatru să mă felicite, aşa ne-am cunoscut, şi am rămas prieteni până s-a prăpădit. La restaurantul lor, undeva în Piaţă, i-am dus pe Toma, pe Amza, ne gătea Nea Nicu şi era aşa de frumos. N-am să-l uit niciodată pe Nea Gavalas pentru pasiunea lui pentru teatru. Era lume de teatru la Galaţi, era Revista la Galaţi, Puiu, soţul meu, a scris la Galaţi mult. Erau Miron şi Jula, la Galaţi, era teatrul care se chema Leonard - Leonard, tenorul, fusese naşul soţului meu, l-a botezat pe soţul meu, şi prin asta eram legaţi de Galaţi. Dar era şi o lume teatrală grozavă.

- Priviţi viaţa cu bucurie şi nu aveţi timp să vă puneţi întrebări triste. Nu obosiţi niciodată. Cu ce "combustibil" funcţionaţi?
- Bărbatu-meu spunea despre mine că nu sunt niciodată obosită. Chiar dacă uneori poate mai am o oboseală fizică, dar în interior nu sunt obosită niciodată, pentru că fac ce-mi place, acesta e marele secret. Dacă faci ce-ţi place şi mai ai şi satisfacţii, atunci nu oboseşti. Dar dacă te duci la teatru, joci, şi lumea în loc să se uite la tine nici nu te bagă în seamă şi se uită la celălalt, atunci sigur că te simţi de zece ori mai obosit. Nereuşita oboseşte. Eu am avut noroc. Mama mea, când i-am zis: uite, mamă, tu nu ai vrut să mă fac artistă, dar uită-te că am avut succes, ştii ce mi-a răspuns? A avut o replică genială: Ai avut noroc că ţi-o ieşit!

„Suntem ţara diplomelor”

Stela Popescu a picat cu brio când a dat admiterea la Institutul de teatru. Cum ar fi fost viaţa sa dacă rămânea la pedagogie şi traducători, la facultatea pe care a urmat-o un an şi jumătate? „Nu stiu dacă aş fi rămas acolo. Aş fi putut să fiu un bun pedagog. Acum nu mai am răbdare. Toată lumea ar vrea să facă tot felul de cursuri de actorie - pedagogia cere mult timp, cere multă aplecare. Nu înseamnă numai să-i spui cuiva două vorbe şi a trecut ora şi i-ai luat banii. Ori faci treabă, ori nu faci, pentru că ai pe mână soarta unui copil. Actoria asta, dacă nu ai chemare pentru ea, mai bine faci altceva. Cunosc mulţi copii deştepţi, care puteau să facă orice altă meserie foarte bine, dar au dus tava toată viaţa la teatru, pentru că n-a fost cineva să le spună: măi, băiete, nu sta aici, că mucegăieşti degeaba, du-te şi fă treabă, că-i păcat de tine. Chestia asta cu educaţia şi cu profesoratul e un lucru important, şi e un lucru pe care timpurile noastre l-au subminat grav. Înţeleg cum e cu libertatea copilului şi cu drepturile lui, dar, până la urmă, copilul trebuie educat. Iar educatorul nu trebuie târât în noroi pentru că e copilul puturos sau prost. Educatorul trebuie să aibă autoritate. S-a stricat echilibrul acesta”.

Dacă nu ai căutare, apucă-te de altceva

„E-adevărat, şcoala românească nu prea mai promovează cultura, dar cred că şi din cauza asta: profesorii, chiar cei care au vocaţie, nu mai au bucurie. În trecut, exista o legătură misterioasă, sufletească, între profesorul bun şi elevul bun. Profesorul privea cu alţi ochi la elevul inteligent, care se străduia: îl preţuia. Iar copilul simţea. Acum nu mai e aşa. Profesorul, ca să-şi iubească elevul, trebuie ca şi elevul, la rândul lui, sa răspundă acestei iubiri. Acum, la fel de adevărat e că nu toţi trebuie să aibă o diplomă şi nu toţi se fac doctori. La noi a fost şcoala diplomelor. Suntem ţara diplomelor. Toţi sunt ingineri, toţi sunt doctori şi nimeni nu mai cârpeşte ciorapi, nimeni nu mai pune tălpi la pantofi. S-au schimbat lucrurile, în rău. Eu lucrez şi la o şcoală particulară, unde fac selecţia copiilor pentru actorie. Şi le spun: decât să fii un actor prost, să nu se uite nimeni la tine, mai degrabă fă ceva ce simţi tu că poţi face bine. Şi le dau exemplul lui Coco Chanel, care a fost croitoreasă şi a ajuns un brand internaţional pe 100 de ani. Deci, poţi să fii un croitor bun, un cizmar bun, orice - dar bun, decât un actor prost. Iar lecţia e valabilă în orice meserie. Dacă nu te caută nimeni, trebuie să faci altceva, mai ales în societatea de consum”.

Fiica, Doina - „Am înfiat-o pe când avea 16 ani”

Stela Popescu are o fiică, Doina, regizoare. Povestea ei este impresionantă: „Fiica mea este nepoata soţului meu, regretatul Mihai Maximilian, pe care am înfiat-o în 1972, când avea 16 ani. Ea venea din Cehoslovacia. Nu vorbise niciodată româneşte. Mama ei a avut o depresie când s-a despărţit de tatăl ei, s-a măritat cu un ceh, a plecat în Cehoslovacia şi nu a mai vorbit româneşte. Fata şi-a cunoscut tatăl, care era în România, fratele lui Puiu, abia la 16 ani. Şi n-a mai vrut să plece înapoi, acasă. Trebuia să intre la facultate. Eu am înfiat-o şi am întrebat-o ce ar vrea să facă. Atunci mi-a spus: regie de film. Nu ştiam ce ştie, ce pregătire are. M-am gândit să vorbesc la Ministerul Învăţământului, cum era pe atunci, să-i păstreze un loc ca student audient la cursuri. Dar îi trebuia aprobarea ministerului cehoslovac. Vitanidis, care făcuse cursurile la Moscova, a acceptat să o asculte, apoi mi-a dat telefon şi mi-a spus: fata este excepţională. A intrat audientă, nu a mai plecat acasă, a învăţat româneşte şi a rămas şi asistentă la Institut".

Nepoata, Buru-Buru

"Doina s-a măritat şi a făcut, la rândul ei, o fată superbă, căreia noi îi zicem Buru-Buru, pentru că vorbeşte puţin. Un copil rezervat, dar e foarte bună: a luat trei premii naţionale, ceea ce înseamnă foarte mult pentru o fată la regie. La finalul anului IV a câştigat Cinemaiubit, ca şi Cristian Mungiu, apoi Festivalul Internaţional de Film NexT, iar la Cluj, la Festivalul de scurtmetraj, a luat Premiul I. Acum e la Hollywood, la un curs de nouă luni, de scenaristică, obţinut prin internet. E încântată, îi place foarte mult, a spus că nu credea că poate afla atâtea lucruri dacă se duce acolo. Ea e asistentă la facultate. Ce va fi mai târziu, vom vedea”.

Citit 6541 ori Ultima modificare Marți, 06 August 2013 10:15

5 comentarii

  • postat de Maria Luni, 11 Noiembrie 2013 14:47 92.81.168.*** Link la comentariu
    1
    2

    Minunat articol!
    Va felicit din toata inima!
    O iubesc mult pe doamna Stela Popescu si-I doresc din toata inima,multa sanatate si mult succes in continuare.
    Va trimit un indemn,doamna Stela Popescu(apropo ca nu obositi niciodata,va rog din suflet,nici sa nu obositi vreodata)
    ""Sa ai parte de un drum bun si sa nu obosesti niciodata,sa cauti si sa te rogi. Sa nu respingi nicodata un om pentru greselile lui si nici sa indumnezeiesti pe cineva pentru calitatile lui" Parintele Paisie Aghioritul

    Raportează
  • postat de Mihail Marți, 14 Mai 2013 18:53 Link la comentariu
    0
    0

    Am citit interviul cu foarte mult interes pentru ca a fost conceput de un ziarist foarte vtalentat si pasionat de ceea ce face;apreciez la superlativ articolele pline de caldura sufleteasca si atat de firesti-recunosti secvente vii din viata de toate zilele-ale DOAMNEI ANGELA RIBINCIUC!Propun distinsei doamne sa se solicite si cititorilor sugestii privind anumite personalitati care ar dori acestia sa fie intervievate.Personal,cred ca as putea inlesni doamnei un interviu cu celebrul bariton VasileMARTINOIU,artist lansat acum 54 de ani la Galati si care si-a incununat cariera cu peste 12 premii internationale,cantand alaturi de Domingo,Caballet,Siepi pe cele mai mari scene ale lumii!Felicitari doamna ,sunteti un ziarist de baza la ,,Viata Libera,,!

    Raportează
  • postat de Ion Ghica Marți, 14 Mai 2013 18:22 Link la comentariu
    1
    0

    Statul sa se implice financiar in productia de filme?Chiar?
    Nu am auzit o timpenie mai mare.

    Raportează
  • postat de Dan Marți, 14 Mai 2013 15:01 Link la comentariu
    0
    1

    O adevarata Doamna a scenei romanesti, un adevarat exemplu de urmat din toate punctele de vedere. Respect maxim, Doamna Stela.

    Raportează
  • postat de ghici Marți, 14 Mai 2013 05:52 Link la comentariu
    0
    2

    Superb articol. Ar trebui sa publicati cat mai multe articole de acest gen pentru ca multa lume ar avea de castigat. Avem atatea valori in tara asta de la care generatia tanara ar avea foarte mult de invatat.

    Raportează

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.