Luciano Tombolani a locuit în Marea Britanie nu mai puţin de 35 de ani. În tot acest timp, a deţinut mai multe pizzerii şi restaurante de top în această ţară. Pentru priceperea sa în arta culinară, felurile de mâncare gătite de Luciano au fost apreciate şi căutate de numeroase celebrităţi din Italia şi Anglia, printre care se numără Prinţesa Diana şi fostul prim-ministru britanic Tony Blair. Cu toate acestea, la un moment dat, Luciano a fost convins de soţia sa, Veronica, să renunţe la viaţa în Anglia şi să se mute în România, la Galaţi, de unde Veronica este originară.
- Spuneţi-mi câteva lucruri despre dumneavoastră. Cum aţi decis să deveniţi bucătar?
- M-am născut în Italia, pe 6 ianuarie 1946, în oraşul Legnano, din provincia Verona. Tatăl meu a fost unul dintre marii bucătari din Veneţia, iar eu i-am moştenit această pasiune. De la el am învăţat să gătesc primele mâncăruri. Am urmat apoi, timp de trei ani, cursurile uneia dintre cele mai bune şcoli de bucătari din nordul Italiei. Acolo am învăţat cu adevărat să gătesc în mod profesionist şi apoi am mers să lucrez alături de tatăl meu. Din păcate, tatăl meu era un şef prea dur, ceea ce m-a făcut să plec şi să încerc alte locuri de muncă. Mai întâi m-am dus la Grand Hotel Paris, din Monte Carlo, unde am petrecut o iarnă. Apoi, vara, m-am mutat în Germania, la Baden-Baden, după care m-am întors în Italia. De acolo, m-am mutat la Hilton, în Paris, de unde am ajuns, ulterior, la Hilton în Londra. Aici am stat doi ani şi jumătate, după care m-am întors în Italia, unde am lucrat în restaurantul San Lorenzo, un restaurant de mare clasă.
- Ce v-a făcut să vă întoarceţi în Anglia?
- Reîntoarcerea mea în Italia a coincis cu moartea tatălui meu. Eu m-am întors să lucrez în Merano. De acolo am plecat la Trieste, unde am gătit, la fel ca la Merano, pentru prim-ministrul de la acea vreme, Mariano Rumor. Apoi, m-am căsătorit. Soţia mea venea din fosta Iugoslavie. Se întâmpla în anul 1971, când eu aveam 25 de ani. Cu ea am avut trei copii: o fată în 1971, un băiat în 1973 şi alt băiat în 1974. În Italia, la acea vreme, erau o mulţime de probleme cu Brigăzile Roşii (grupare teroristă care l-a asasinat pe cunoscutul politician Aldo Moro - n.r.) şi cu acţiunile teroriste. Atunci am decis, şi pentru că îmi plăcea felul în care englezii trăiesc în ţara lor, să îmi iau familia şi să mă mut în Anglia.
- Când v-aţi deschis primul restaurant pe tărâm britanic?
- La început, am lucrat într-un restaurant italian. Apoi, în 1977, am deschis primul meu restaurant în Anglia. După o vreme, am decis să vând acest restaurant şi să deschid altul, mai mare, în 1979. Am ţinut acest restaurant până în ianuarie 1982, când din nefericire, restaurantul a ars într-un incendiu. Am vândut atunci tot ce deţineam în Anglia şi ne-am mutat înapoi în Italia. În acea perioadă, am avut ocazia să gătesc, pentru cel puţin şase ani, pentru Prinţesa Diana.
- Ce fel de mâncare prefera Prinţesa Diana?
- În general, comanda fussili cu ton. Acesta era felul ei preferat de mâncare. Cât timp am gătit pentru Prinţesa Diana, am schimbat două restaurante şi mereu mă căuta pentru mâncarea gătită de mine. Oricum, după o perioadă petrecută în Italia, m-am reîntors în Anglia. În 1989, am deschis o mică pizzerie, "Veneţia", care în două luni a devenit neîncăpătoare. Am păstrat pizzeria până în 1992. Atunci am deschis şi două restaurante, unul mai mare şi o braserie. Braseria a funcţionat până în anul 2004.
- De ce era atât de căutată mâncarea gătită în restaurantele pe care le aveaţi?
- Secretul a fost să-mi păstrez aceeaşi echipă de bucătari pentru cel puţin un deceniu. Astfel, bucătarii au ajuns să-i cunoască pe mulţi dintre clienţi şi să ştie ce-şi doreşte fiecare. În România, astăzi ai un bucătar, mâine ai altul. Apar astfel situaţii în care mănânci azi o porţie de paste foarte gustoase, iar mâine, la acelaşi restaurant, poţi mânca aceleaşi paste care să aibă cu totul alt gust. Pentru mine, asta este o problemă. Poate pentru alţii nu este, dar aşa văd eu lucrurile. Mai este şi o altă diferenţă între restaurantele din Anglia şi cele din România. Când intri aici într-un restaurant, nu este niciun om care să-ţi spună „Bună ziua!”, „Bine aţi venit!” etc. În Anglia, acest lucru se întâmplă, în special dacă ai un restaurant de înaltă clasă. Şeful restaurantului vine şi îl întâmpină pe client de la uşă, îl salută, îl conduce la masă, dacă are o masă rezervată etc. Apoi, după ce a servit masa, clientul este condus până la uşă. Este o diferenţă de mentalitate. În Anglia, dacă nu faci acest lucru, închizi restaurantul după trei zile. Din păcate, în ciuda eforturilor pe care le-am făcut, în 2010 am fost nevoit să închid şi ultimul restaurant pe care îl mai aveam în Anglia, ca urmare a efectelor crizei economice. Totuşi, aveam periodic clienţi celebri, de la politicieni precum Tony Blair, până la diverse vedete.
- Cum aţi hotărât să veniţi în România, la Galaţi?
- După 35 de ani petrecuţi în Anglia m-am simţit obosit de atâta muncă. Deşi arăt tânăr, am început să simt aceşti ani (zâmbeşte - n.r.). Soţia mea Veronica m-a convins atunci, nu foarte uşor, să vin şi să locuiesc aici, măcar pentru o perioadă de timp. Nu cu mult timp în urmă, am decis să ne stabilim la Galaţi.
- Ce impresie aţi avut atunci când aţi văzut România pentru prima dată?
- România nu este o ţară urâtă, din contră. Dar prima impresie pe care am avut-o atunci când am venit aici a fost că maşina mea, un Fiat 500, era cea mai mică dintre toate maşinile de pe şosele. A fost o adevărată aventură să străbatem ţara în maşină, de la Arad la Galaţi. Pentru mine, însă, a trăi în Anglia sau în România este acelaşi lucru. Totuşi, sunt unele lucruri care diferă şi care mi-au atras atenţie. Mai întâi, am văzut aici atât de multe maşini mari şi scumpe. Comparativ, în Galaţi, care are în jur de 300.000 de locuitori, am văzut mai multe astfel de maşini decât am văzut în Londra, unde populaţia este de atâtea milioane de locuitori. Am văzut aici multe Porsche, Range Rover, Mercedes, BMW, Audi şi atâtea alte maşini scumpe. Este de necrezut. Am rămas şocat. Deşi am un Rolls Royce, prefer să-l ţin în garaj. Pentru drumurile de aici am cumpărat un Ford Focus la mâna a doua.
- Cum vi se pare modul în care se conduce la noi?
- Acesta este un alt aspect care m-a surprins în mod neplăcut. Mulţi şoferi români conduc într-un mod foarte periculos. Nu au răbdare. Când am condus Rolls Royce-ul prin România, am rămas uimit cu ce viteză se apropiau şoferii din spate. Dacă eram nevoit să pun brusc o frână, nu cred că m-ar mai fi putut evita. Nu spun că toţi şoferii conduc aşa. Dar sunt foarte mulţi. Plus că nu am văzut nicăieri în lume un mod de a parca maşinile aşa cum am văzut aici, în România. Mi-a fost dat să văd de mai multe ori pe străduţe înguste femei bătrâne obligate să ocolească pe stradă maşinile parcate exact pe trotuar. Este de necrezut aşa ceva. Când plec de aici până la Pechea, merg cu maşina cu 90 de kilometri pe oră. Şoseaua nu este fantastică. Am văzut însă maşini care treceau prin gropi chiar şi cu 140-150 de kilometri pe oră. Iarăşi, de necrezut. Am fost în multe ţări şi, îmi pare rău s-o spun, dar nu am mai văzut aşa ceva.
- Totuşi, aţi hotărât să vă construiţi o casă şi să vă stabiliţi aici. De ce?
- Cred că este o zonă frumoasă, iar puţinii români pe care i-am cunoscut până acum mi-au lăsat o impresie bună. Cred despre Galaţi că este un oraş mare şi cu potenţial, dar care are o mare neşansă: aceea de a fi prea izolat pentru a deveni tentant pentru marii investitori. Poate că dacă ar exista infrastructură rutieră şi un mic aeroport aici, lucrurile s-ar putea schimba în bine.
Foto Remus Basalic
