Evaluaţi acest articol
(7 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

La 40 de ani, deja cu peste 200 de concerte şi recitaluri în 26 de ţări de pe mai multe continente, violonistul Alexandru Tomescu şi vioara fabricată în 1702, la care şi-a câştigat dreptul să cânte - un Stradivarius Elde, pe care a cântat Ion Voicu - a susţinut la Galaţi, singur pe scenă, un spectacol de muzică cultă, o lecţie în acelaşi timp. „O lecţie de smerenie", după cum observa cineva. După o coadă la autografe ce s-a prelungit în noapte, artistul a avut bunătatea să suporte şi (măcar) câteva întrebări, în timp ce oamenii Teatrului Muzical se pregăteau să stingă luminile. Am stat de vorbă până s-au stins luminile în teatru…

- Ca spectator, am  avut aceeaşi bucurie pe care mi-o aduceau, în copilărie, lecţiile de muzicale pentru toţi, televizate, ale lui Leonard Bernstein! Ne-aţi adus însă şi o istorie a muzicii, şi istorie în sine, şi anecdotică, şi secrete ale interpretării – cred că a fost, în ciuda aspectului spontan, o lecţie foarte îndelung pregătită…
- Încerc să dau o tentă personală, să existe o legătură între oameni şi muzica pe care o cânt. Sigur, Bernstein a ridicat o ştachetă foarte greu de atins – el avea la dispoziţie nu doar o vioară, nu doar cele patru corzi ale unei viori, ci întreaga Filarmonică din New York, care îi împlinea orice dorinţă, imediat, la perfecţiune. Eu cred că, dacă muzica ar fi explicată, ar fi mai bine înţeleasă.

- Oricum, sunteţi un om care încearcă se deschidă accesul muzicii şi spre omul simplu şi spre tinerii care nu au intrat încă într-o sală de concert. Îmi amintesc şi de recitalul de la Metrou, când v-aţi dus, precum un umil derviş, să cântaţi acolo, în calea călătorilor grăbiţi. 
- Muzica este ea însăşi, indiferent de forma în care este ambalată.

- S-au strâns atunci vreo 300 de lei, ca în „tradiţia” cântatului pe stradă. Aţi păstrat vreo bancnotă, ca amintire a momentului?
- Am cântat atunci pentru a deschide o campanie socială, destinată Asociaţiei Nevăzătorilor din România. Şi mesajul campaniei era că oamenii trebuie să vadă cu ochiul, dar trebuie să vadă şi cu inima, să înţeleagă ceea ce aud. Şi primii care au „văzut” au fost copiii. Întotdeauna sunt receptivi, sunt deschişi la nou. Şi copiii i-au tras de mână pe părinţi. Nici la Metrou, nici în seara aceasta, nu am vrut să fac un rabat, să vin cu piese celebre, ca să captez imediat atenţia publicului. La Metrou, am cântat şi acolo din Bach, piese mai de consistenţă. O lucrare de Bach, care durează mai bine de 15 minute, are această forţă, de a crea un spaţiu virtual, de a te scoate din timpul zilei, din timpul profan, şi de a te duce în altă  lume.

- V-a tentat cumva şi sonoritatea diferită într-un spaţiu precum linia de metrou?
- Nu neapărat datorită acusticii, a rezonanţei spaţiului, datorită faptului că… treceau trenurile, la doi metri!

- Aţi terminat concertul cu mereu emoţionanta „Baladă” a lui Ciprian Porumbescu… Aţi evocat mai devreme şi episodul, emoţionant, în care Bach a plâns auzindu-şi propria compoziţie - s-a întâmplat să plângeţi cântând?
- Muzica are acest dar, emoţionează… Când cânt eu? Artistul se găseşte, pe scenă, într-o poziţie foarte dificilă, foarte ingrată! Sigur că poate într-un fel e uşor să te laşi purtat de valul emoţiei, de valul muzicii, dar, pe de altă parte, artistul trebuie să fie întotdeauna în control a ceea ce se întâmplă! Artistul trebuie să fie cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ. Să fie în două extreme. Chiar profesorul meu de vioară povestea la un moment dat că îl urmărea pe celebrul tenor rus [Feodor] Şaliapin pe scenă - o situaţie foarte dramatică în care tenorul era eroul care murea şi toată sala era cu respiraţia sfârşită (aici maestrul Tomescu şi-a coborât, dramatic şi emoţionant, vocea - n.red.). Nu îndrăznea nimeni să respire, iar Şaliapin, pe scenă, le făcea cu ochiul celor din culise! Adică el avea putere de a se dedubla - de a da viaţă personajului dar, în acelaşi timp, de a păstra împământarea. Pentru că, dacă nu ai această împământare, rişti să înnebuneşti!

- În toate concertele pe care le-aţi susţinut prin lume, este unul care să fi fost cel mai emoţionant, cu cea mai puternică amintire, de povestit şi strănepoţilor?
- Fiecare concert are încărcătura lui emoţională şi fiecare…

- De răspunsul acesta îmi era mie frică… Vă mai întreb: maestrul Ştefan Gheorgiu, profesorul dumneavoastră, v-a pomenit vredată şi despre Galaţiul copilăriei sale?
- Cum să nu? Era foarte legat de oraş. Şi ştiu că a mai venit pe aici... Şi eu, aşa mă consider - legat de oraş, ca fiind unul dintre principalii discipoli ai maestrului Gheorghiu. Dar numeroşi alţi muzicieni sunt de aici: Eugen Sârbu, Gabriel Croitoru, Valentin Gheorghiu… E o tradiţie foarte bogată muzical - câte oraşe se pot lăuda cu aşa o ganitură de muzicieni de primă mână, aşa cum are Galaţiul? Cu Lenuţa Ciulei…

- O curiozitate: nu v-a fost niciodată frică să umblaţi cu un Stradivarius? Mă aşteptam să coborâţi azi dintr-o maşină blindată, însoţit de patru „mascaţi”, în negru…
- Face parte din patrimoniul naţional, este protejată de Legea patrimoniului şi am avut cea mai mare grijă de ea. Deci, nici la concertele acestea  nu am fost nepăzit. Eficient şi discret. În timp ce noi stăm de vorbă, ea e păzită.

Citit 3943 ori Ultima modificare Sâmbătă, 11 Februarie 2017 00:34

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.