Dorinţa de a hoinări, relaţiile proaste cu părinţii, cu care nu comunică şi în care nu au încredere, intenţia de a se căsători sau de a trăi în concubinaj sau teama sunt doar câteva dintre motivele care îi determină pe copii să fugă de lângă cei care ar trebui să îi aibă în grijă. În 2018, Poliţia Galaţi a fost alertată de 167 de ori cu privire la dispariţia unor minori, majoritatea fiind plecări voluntare de la domiciliu.
Plecatul de acasă, singur sau determinat ori însoţit de prieteni sau colegi, este o formă tot mai întâlnită de manifestare a rebeliunii minorilor, care aleg astfel fie să îşi manifeste revolta faţă de reguli şi cei care îi au în grijă, fie să îşi asigure, cred ei, o formă de autoprotecţie în faţa unor ameninţări cu substrat mai mult sau mai puţin fundamentat. În orice caz, chiar dacă minorul are o familie sau este instituţionalizat, motivul care determină plecarea este nemulţumirea, spun specialiştii şi cei însărcinaţi să-i găsească, în speţă poliţiştii.
"Motivele de nemulţumire ţin de climatul emoţional existent în familie sau în centrul de ocrotire. Fuga poate fi determinată de eventuale abuzuri fizice sau emoţionale, aspiraţiile sau dorinţele minorului care uneori se văd limitate în respectivul context", explică cms. şef Gabriela Costin, purtătorul de cuvânt al IPJ Galaţi. E drept, dispariţiile pot îmbrăca şi forme mult mai grave, putând fi cauzate de răpiri, sechestrare pentru exploatare prin muncă ori traficare, dar, din fericire, nu acestea sunt predominante în statisticile de la noi.
167 de dispariţii, într-un an
Este cifra înregistrată de Poliţia Galaţi în 2018, majoritatea sesizărilor privind minori din centrele de plasament sau din casele de tip familial, într-un procent de 90 la sută. Doar zece procente au vizat dispariţii ale unor minori din familii. Indiferent ce formă va lua o dispariţie sesizată, şi indiferent de mediul din care provine minorul, soluţionarea cu operativitate a unei astfel de cauze constituie o prioritate pentru poliţişti. Pentru garantarea succesului rezolvării unui astfel de caz, esenţial este ca timpul scurs de la momentul dispariţiei până la alertarea autorităţilor să fie unul cât mai scurt posibil.
De ce pleacă de acasă copiii
Riscul de recidivă în cazul plecărilor voluntare este unul foarte mare în majoritatea cazurilor, atâta timp cât motivele care determină aşa-zisele dispariţii persistă. De aceea, este important ca concluziile trase de specialişti să fie bine înţelese de părinţi şi cei care îi au în grijă pe minori, pentru a acţiona în consecinţă. Iată un clasament al celor mai frecvent invocate motive.
- dorinţa de a hoinări, fără o destinaţie precisă;
- intenţia de căsătorie sau concubinaj neagreată de familie, această motivaţie aparţinând aproape în totalitate fetelor;
- plecarea la diverse forme de distracţie cu prietenii fără a-şi anunţa în prealabil familia;
- teama reacţiei părinţilor faţă de situaţia şcolară sau faţă de diverse greşeli făcute;
- fuga de abuzuri fizice şi emoţionale, tulburări de comportament datorate neglijării în familie sau intenţia de a se întreţine autonom şi de a câştiga bani prin munca sezonieră. În orice situaţie, chiar dacă minorul pleacă de bună voie sau este în pericolul de a se rătăci ori de a fi "luat" de alte persoane, el trebuie, de la o vârstă cât mai fragedă:
- să-şi cunoască numele şi prenumele, adresa, numărul de telefon şi numele părinţilor;
- să nu discute cu persoane străine ori să accepte compania acestora;
- să spună mereu celor care îl au în grijă unde şi cu cine pleacă;
- să nu deschidă uşa necunoscuţilor atunci când este singur acasă, indiferent de motivaţia acestora;
- să ceară ajutor unui poliţist, unei vânzătoare etc. în cazul în care se pierde de părinţi;
- să nu ofere poze şi informaţii personale necunoscuţilor cu care comunică pe Internet.
Şi dacă totuşi se întâmplă...
Dacă aţi observat că copilul este de negăsit şi trebuie să anunţaţi poliţia, fiţi pregătiţi să oferiţi rapid următoarele informaţii. Primele ore de la dispariţie sunt esenţiale pentru reuşita rapidă a misiunii şi diminuarea eventualelor pericole care îl pândesc pe cel dispărut.
- numele, prenumele, datele de stare civilă, adresa şi numărul de telefon;
- calitatea în care face sesizarea privind dispariţia minorului (părinte, tutore, rudă, vecin);
- numele şi prenumele copilului dispărut, porecla sau apelativul la care acesta răspunde, vârsta minorului, semnalmente, semne particulare etc.;
- date cât mai exacte privind ora, locul şi circumstanţele dispariţiei copilului;
- eventuala existenţă a unor probleme de ordin medical ce ar putea periclita viaţa sau sănătatea copilului;
- orice suspiciune privind starea de pericol în care s-ar putea afla copilul sau orice bănuială care ar putea deveni semnificativă în clarificarea circumstanţelor dispariţiei.
