* Permisul nu te face vânător! *
Sunt unii care se străduiesc să devină un fel de vânători, deşi acum, chiar în România zilelor de astăzi, nu există decât noţiunea de vânător sportiv.
Asta înseamnă, e adevărat, foarte-foarte mult. Nu înseamnă însă că dacă ai dobândit permis de vânătoare şi implicit de portarmă ai apoi toate drepturile din lume între care şi pe acela suprem de a ucide oricum, oriunde şi, eventual, în afara legii şi, mai ales, dincolo de legile nescrise ale vânătorii, adică acelea ale eticii şi moralei tagmei supuşilor zeiţei Diana.
Încă de la început vă rog pe toţi cei care veţi avea dorinţa de a vă apleca asupra acestor rânduri să iertaţi mesajul implicit pedant, întrucât demersul de faţă îşi are o motivaţie în realitatea imediată. Şi să vă spun, direct, de ce.
Am auzit, personal sau prin urechile altora, cum nişte tineri proaspeţi vânători se întrebau unii pe alţii ce trofee au dobândit, deşi încă nu li se uscase cerneala pe „permisele” amintite.
„Cum, n-ai împuşcat nici un mistreţ!”?, se răţoia, întrebând, un tânăr aşa-zis vânător pe un altul ca el. Păi de ce să fi împuşcat, mai întâi învaţă să rabzi, să te stăpâneşti, să trăieşti cu respiraţia tăiată întâlnirea cu o astfel de sălbăticiune, care poate veni mai repede, dar pe care o poţi aştepta, cu emoţie, ani de zile!
A, tânărul n-apucase să împuşte vreo raţă sălbatică, dar se şi dotase cu o carabină cu glonţ pentru vânatul mare, pentru vânatul negru, pentru mistreţi, căprioare. Ba, avea în dotare şi luneta cu care să-şi poată apropia ţinta de aşa manieră încât nu cumva să-i scape fiara.
Toate, la vremea lor!
Am văzut câteva asemenea exemplare de aşa-zişi vânători nerăbdători să facă victime între căprioare şi mistreţi, evoluând cu nişte maşini de teren de ziceai că-s vehicule selenare încă de pe la mijlocul lui august. Se opriseră chiar în dreptul unor căprioare ce păşteau relativ liniştite la vreo sută-două de metri mai încolo, pe marginea unui canal de irigaţii.
Am dat să-i văd mai de aproape, mai ales că, observasem, aveau nişte măşti pe figurile triste de sub ele. N-a fost chip, pentru că au demarat în trombă înainte de le fi putut măcar înregistra pe retină numărul de la „fiara” de maşină de teren cu care se plimbau.
Altădată, pe linia unor standuri, la o vânătoare de iepuri, i-am văzut pe câţiva cărând în spate câte o ditamai flinta cu ţeava cât parul, semiautomată, şi cu mai mult de două cartuşe pe ţeavă.
Acolo, pe câmpul în care toată suflarea vânătorească, indiferent de calitatea armei sau de vârstă, ar trebui să fie egală, l-am văzut pe unul cu o puşcă din aia cum s-a făcut de râs trăgând de zor, la foc semiautomat, vreo patru-cinci (mai multe decât e permis) focuri doar pe lângă ţintă.
Alături, o puşcă mai bătrână şi doar cu două ţevi, trântise doi iepuri ca la carte, doar din două focuri. Ce relativ e, la o adică, totul! Ba nu, nimic nu e relativ când calitatea de vânător e probată cu modestie, cu înţelegere a lumii în care ai hotărât să iei puşca în spate şi să pleci pe coclauri.
Mi-am permis aceste scurte consideraţii, întrucât, iată, se apropie şi deschiderea sezonului la iepuri, la fazani şi alte sălbăticiuni, cu gândul că toate, chiar şi la vânătoare, trebuie luate în ordinea lor firească. Sper ca acest mesaj să aibă bătaie lungă, exact până acolo unde trebuie!
