În vreme ce artiştii îşi folosesc talentul pentru a picta tablouri, există oameni care iubesc la rândul lor arta, dar aleg un alt mijloc prin care să acopere pânza de culoare. Cu aţa şi acul, urmărind diagrame, ţes cu măiestrie adevărate opere care scot la iveală îndemânarea şi pasiunea lucrătorului de goblen.
Angela Gârliceanu lucrează goblenuri de peste zece ani şi crede că doar cei care îi împărtăşesc pasiunea pot înţelege atracţia combinaţiilor de culori şi dorinţa de a vedea ce iese în final. La vârsta de 50 de ani, aceasta spune că a lucrat peste 50 de modele şi că nu va renunţa câtă vreme o ajută privirea.
„Primul goblen pe care l-a făcut a fost «Mica balerină». Îl cumpărasem de la un magazin şi chiar dacă nu-mi explicase nimeni ce trebuie să fac am învăţat singură, din mers.
Încetul cu încetul am prins drag de lucru. Nu am vreun goblen preferat pentru că am pus suflet în toate, vroiam să le văd mai repede terminate. După părerea mea. cel mai greu de lucrat sunt florile, pentru că sunt situaţii în care am de făcut un singur punct cu o nuanţă.
Este într-adevăr obositor, dar când vezi ce iese la final îţi dai seama că merită tot efortul”, este de părere Angela Gârliceanu, care se gândeşte deja la iarna ce vine, când îşi va petrece mai mult timp lucrând.
„Cina cea de taină” pe pânză de goblen
Firmele care produc şi comercializează goblenuri se întrec în a scoate pe piaţă modele cât mai deosebite, tipăresc cataloage şi au pagini pe internet unde primesc comenzi.
Cel mai mare goblen dintre toate este „Cina cea de taină” care măsoară 118/43 cm şi are 39 de culori. Angela Gârliceanu crede că acest model este foarte complex şi că reprezintă probabil o provocare pentru orice pasionat în domeniu.
„Am făcut «Cina» în doi ani şi atât de mult îmi doream să văd cum iese încât lucram câte trei-patru ore pe zi. Nu este doar greu de lucrat din cauza dimensiunii, ci şi pentru că chipurile apostolilor au culori atât de apropiate încât îmi era greu să ţin minte ce am lucrat şi ce nu.
Încep întotdeauna cu nuanţele închise pentru a mă orienta mai bine şi pentru că nuanţele de alb şi bej se murdăresc mai repede, oricât aş lucra de curat. Iar goblenurile nu se spală”, mărturiseşte femeia în mijlocul „galeriei” pe care şi-a făcut-o acasă, în sufragerie. Pe un perete are „Cina cea de taină” şi încă alte trei icoane mari, frumos înrămate. Pe altul sunt peisaje, portrete şi flori, aranjate simetric, în funcţie de model. „Contează mult să le aşezi cu gust, asta le dă o altă valoare. Dacă le amesteci poate nu ar avea atâta farmec.”
Pasiune şi răbdare
Se ştie că orice lucru frumos trebuie făcut pe îndelete, dar goblenul pare să solicite toată răbdarea şi atenţia pasionaţilor de ţesături pe pânză. Angela Gârliceanu este de părere că lumea admiră frumuseţea imaginilor ţesute în zeci de culori şi apreciază munca celor care le realizează.
„Am făcut unele goblenuri de mai multe ori pentru că cei care le-au văzut au dorit să le aibă. Niciodată nu m-am gândit le lucrez pentru a le valorifica, ci le-am făcut pentru mine. Iar dacă s-a întâmplat să fie cerute de cineva nu le-am dat la preţuri exorbitante, am ţinut cont că sunt prieteni”, spune împătimita cusătoreasă de goblen, a cărei pasiune depăşeşte marginile pânzei prinse în pioneze de un gherghef.
„Nu trece zi fără să lucrez măcar puţin. Asta mă linişteşte şi îmi creează o stare sufletească deosebită. Parcă mă rup de tot, mă concentrez acolo şi mă simt bine. Numai cine coase goblen poate înţelege această linişte interioară.
Am colţul meu unde mă aşez mereu şi în acelaşi timp ascult muzică, îmi creez ambianţa. Îmi place foarte mult să lucrez dimineaţa pentru că îmi încep ziua plăcut şi mă încarc cu energie”, mai spune Angela Gârliceanu, care a învăţat de una singură cum să mânuiască cu atâta îndemânare un ac cu aţă, încât să lase în urmă o adevărată operă de artă.
