Cu fundu’n firmituri
Nu prea semănăm, nu? Noi, ăştia care ne aranjăm dimineaţa, ne pieptănăm atent bretonul, facem cărarea, fixăm preventiv punctul invizibil de tavan la care o să ne uităm când vom fi întrebaţi de ale noastre.
Ale noastre, cele împachetate şi aruncate în fundul dulapului strâns în sutiene sau dus ca borseta, până seara. Seara, când obosit de purtat zorzoane şi spus lucruri care dau bine la popor, vii târşâit. Unde, ziceaţi?
Păi, cei mai mulţi dintre noi ne ducem naibii acasă, să începem să semănăm din nou cu noi înşine, cei care ne scărpinăm în fund când ne uităm la tv sau ne facem că nu vedem că am umplut patul de firmituri de la biscuiţii cu portocale.
Acasă – locul în care poate chiar firmiturile sau două haine rămase vraişte, aşa cum le-ai aruncat de pe tine, spun că poţi să fii din nou tu. Acasă – cred că am pierdut locul ăsta.
Nu e timp
În vacanţele cu părinţii, în taberele de la mare, în mizeriile de tabere de la Topliţa, unde trebuia să dorm într-un fel de sertar de scânduri, acoperită de o singură păturică subţire, adusă de acasă, tot e Topliţa polul frigului din ţară!
Tot timpul mirajul lui acasă a însemnat canapeaua din sufragerie, în care adormeam din absolut orice poziţie, în timp ce mă uitam la televizor.
Buretoasă şi nepretenţioasă, canapeaua aia este cea care mă face mai fericită decât paturile decadent de moi din hotelurile de patru stele (la cinci stele nu am urcat nici măcar scările de frică să nu mă coste) de la mare, unde m-a trimis ziarul la un seminar.
Am iubit canapeaua aia de prin toate casele prin care am dormit contra-cost, că, de!, ăsta e rostul chiriei! Dorm în continuare pe canapeaua cea buretoasă, dar cred că rostul ei şi al trebii cu dormitul este să mă trezesc naibii şi să mă car în viaţă, că nu am timp de pierdut.
Somnul de dinaintea odihnei
Îmi aud des apropiaţii, colegii, amicii sau foştii-prieteni-actuali-indiferenţi pledând pentru somn. Un somn lung, în care să-şi doarmă oboseli câştigate, suferite, îndurate, să-şi doarmă dureri, frustrări, vise, plecări, regăsiri, iubiri încheiate, iubiri stinse de un prezent prea stimabil.
Oamenii vorbesc despre somn ca despre ceaiul verde, ca despre descoperirea primul vaccin sau ciocolatei fără zahăr, care nu îngraşă decât dacă insişti. Recunosc, ştiu şi oameni care nu se satură de timpul din jurul lor, care caută, hămesiţi, ore ascunse în spatele ceasului cu 24 de fericiri pe zi.
Încă ezit – să stric o fericire de o oră pentru un consult, sau să aştept să treacă ceea ce nici acasă, nici canapeaua, nici iubirile mele nu pot vindeca, adică un nodul?
