În patru paşi
Rezervare! Vrei să stai la masă sau, mai corect spus, vrei să te duci glonţ la masă fără ca vreo secundă chelnerul să nu te zburătăcească cu privirea aia rea, de „N-aveţi loc, du-vă dracu’!”? Evident, trebuie procedat ca la carte.
Iar la carte zice aşa: pasul unu – te duci la o masă pe care apare deja cartonaşul antipatic. Îl ignori cu un tresărit de umăr.
Pasul doi - eşti ridicat de la masă ca un câine jegos şi azvârlit cu tot cu ifose în stradă.
Pasul trei: juri răzbunare, o să vadă ei, nenorociţii, nu mai calc pe acolo.
Pasul patru: reintri râzând şi făcând pe niznaiul în aceeaşi crâşmă nenorocită (nu te-a lăsat inima să-i vezi pe patroni cum se rostogolesc în chinurile provocate de absenţa ta) şi ceri numărul de telefon la care se fac rezervări.
Oficial, eşti pe drumul cel bun, naiba îi ia, rezervare au vrut, na, că o să le-o dai - mâinile sus şi să vină cafelele la mine!
„Se rezolvă, Elena!”
Eram puţin copleşită, recunosc. Hai, cu primarul mai vorbeşti, cu premierul te mai înghionteşti la o inundaţie, cu olandezii de la Damen te mai ciocneşti pe stradă şi nu te mai speli pentru că speri că ţi s-au depus niscaiva droguri uşoare pe giacă (mare tâmpenie, în capul nostru toţi olandezii nu se duc la muncă, dar stau acasă, cultivă marijuana şi scuipă cannabis. Ok, unii dintre ei mai au şi fiţa cu vitrina şi felinarul roşu, mişto popor).
Revin. Mi se trăgea toată copleşeala de la faptul că urma să sun şi să îi cer chelnerului să-mi facă minunata, unica, prima, sublima, atotputernica REZERVARE.
Formez atentă numărul. Sună ocupat. Se repetă figura de vreo trei ori, trec emoţiile, sună, răspunde şi mă asigură: „Se rezolvă, Elena!”. Ok, zic fericită - tocmai fusesem tutuită de chelner, credeţi că-i de colo?!
Cu suspansul
Ajungem în ţara rezervărilor. Servim parola în scârbă, de parcă s-ar subînţelege că, dom’le, noi suntem din filmul ăsta. Dacă am fost sau nu priviţi cu ceva urme de respect – nu ştiu, poate clipea băiatul acela cam des şi nu ne-am prins.
Şi când povestea rezervării, a aventurii care a precedat-o, a patimilor anterioare, când toate astea erau uitate ca planurile de vacanţă în momentul în care face maşina pană, începe meciul la plasmă. Liga! Pentru că iată şi rostul rezervării!
Foarte bun, gândesc repede, de obicei meciurile merg fără sonor în crâşma asta, nu mă deranjează. Stresantă ca întotdeauna, realitatea este fix pe dos.
Te iubesc, şi eu te iubesc, ba mai mult eu, ştii, stelele, luna, GOL!!!, fuck, era să mor de inimă. Stilată, crâşma şi toţi bărbaţii din ea răcniseră scurt, ca la vaccin.
Ca pocnite peste faţă, noi, damele, ne-am adunat perucile de pe jos, am ţinut nitroglicerina sub limbă şi am zâmbit tâmp: da, şi noi ne bucurăm dacă voi vă bucuraţi…
