* De sub şapcă *
O săptămână şi mai bine am vegheat cu şapca înfiptă în cap. Ok, pe cap. Pentru cine nu ştie, şapca ţine şi de cald, fereşte mătreaţa de privirile critice, ascunde părul electrizat şi nevopsit şi fereşte de contactul cu o întreagă lume.
O săptămână sub şapcă e ca o săptămână la mănăstire, o săptămână pe munte, ca doi ani de vacanţă pe insula mea pustie. Nu e cazul să stai mai mult de atât sub şapcă – ai nevoie să te reîntorci printre oameni când ei habar n-au că ai fost plecat şi te-ai odihnit de tine.
Că de ce
Vin Crăciun, Revelion, Moşi, sărbători şi vreau surprize, vreau cadouri, şi dau cadouri, şi nu, mulţumesc, nu gust, eee, că mă îngraş, ştiu că nu se vede, dar pantalonii nu mă mai încap, da, e adevărat, merg dimineaţa pe jos (nu chiar zi de zi, dar suficient de des ca să nu mă mai uit după oglinzile retrovizoare în timp ce păşesc, asta da tâmpire automobilistică).
Ştiu, nu e bine să fii prea sănătos, chiar am tendinţa să exagerez, ori mă îndop pe nemestecatelea, ori ciugulesc morcovi şi păstăi până încep să semăn a îngrăşământ bio.
În fiecare zi mai încerc un regim, în fiecare zi îmi e foame, în fiecare zi trântesc măcar un sertar din lipsă de timp, în fiecare zi ţip la un om şi tot în fiecare zi tac târziu, când deja nu mai contează.
Zăpadă? Mofturi
Încă un decembrie cald, am auzit eu, surse sigure, dar un decembrie pe care nu l-am mai cunoscut, unul cu uite cadoul tău, da, poftim, uite-l şi tu pe al tău.
Unul în care subiectul este pe cine invităm de Revelion şi dacă cumva vomită pe pereţi, şi o să se supere proprietarul, ce naiba facem, da’ ştii ce, eu nu cred că vomită nimeni. Unul în care zăpada este cel mai puţin aşteptat ingredient care m-ar putea face mai mult sau mai puţin fericită.
Noi doi
Ca mai tot ceea ce vine, prefer să nu grăbesc mişcarea. Sunt paşi în doi la cumpărături, sunt umbre care traversează împreună, e apa picurată pe podeaua din baie care nu e apa mea, sunt cele două pahare umplute cu vitamine efervescente.
Dacă îmi place pluralul? O, da, asta e sigur, dar că acum e vremea persoanei întâi la plural – asta e precis adevărat.
Brad, facem brad!
Înainte să fie decembrie, a fost un an întreg. A început cu iarnă dospită în reflexe învechite, apoi cu o primăvară turbată, o vară înceţoşată de soare şi o toamnă ca oglinda de lac scoţian, înflorită de mătase, culori şi sentimente înfrunzite.
Ştiu ce urmează – o să avem brad. Şi o să-i luăm globuri. Şi o să vină Revelionul. Ah, şi iar vomită oamenii pe pereţi…
