* „Roşca şi Voronin au obraz de tureatcă” * Raisa Vieru: „Uite, domnule Vicol, ce vrea Grigore să facă” *
Filă de hârtie obişnuită, cu un singur text pe ea, scris de Grigore Vieru la Chişinău, în mai 2008, în redacţia revistei „Literatura şi arta”. Rânduri ordonate. Deasupra lor, în loc de titlu, subliniată cu pixul, precizarea „Pentru articol”.
Buicani. O după-amiază, pentru lumea de rând din acest sector, cenuşie. Ora 15: redactorii din echipa săptămânalului, liberi. Se mai aflau la serviciu Nicolae Dabija, redactorul-şef şi secretara Raisa Ciobanu. Din afară, Mihai Vicol, din România şi Grigore Vieru, din poziţia sa de atunci - scriitor pus la zid de publicaţiile „Moldova Suverană” şi „Flux”.
Cei care de câţiva ani scriau cu înverşunare, non-stop, împotriva sa erau aproape de a-şi atinge ţinta - poetul făcea faţă cu dificultate atacurilor fără egal în literatura română. Se putea paria că nervii săi nu aveau cum să mai reziste loviturilor sistematice pe care le încasa.
Basarabia nu-l mai putea proteja, îl scăpase din mâini – câteva rebuturi de presă, cu Mihai Conţiu la înaintare, se ţineau de capul său. Un infarct. Apoi, altul. Se „lucra” la exterminarea lui Vieru.
„Ce scrieţi acolo, maestre?”
- Poetul, ne-a declarat Mihai Vicol, înainte de a le publica, revenea de nenumărate ori asupra textelor sale. Secretara Raisa Ciobanu, cunoscându-l bine, avea răbdare cu el, lăsându-l să şteargă şi să adauge.
Ea îi culegea la calculator materialele pentru revistă. Pentru că tocmai lucra la unul, m-am apropiat de el şi l-am întrebat: „Ce scrieţi acolo, maestre?”. Drept „răspuns”, ca să nu văd nimic din ceea ce era pe filă, a acoperit hârtia cu mâinile amândouă şi m-a privit aşa cum privesc spre cei din jurul lor oamenii care nu mai aşteaptă de la viaţă mare lucru.
Pentru că ştiam, de la cei din cercul său de apropiaţi, că Grigore Vieru trăia clipe când se gândea să se sinucidă, i-am luat fila respectivă din mână şi i-am dat-o lui Nicolae Dabija, în biroul său, s-o citească, ceea ce a şi făcut.
Mi-am dat seama după cum parcurgea rândurile că ţinea în mână un manuscris care-l frigea la degete. Mi l-a dat să-l citesc şi eu. Depăşind momentele stânjenitoare, am ieşit din birou, întorcându-mă la Vieru: „Maestre, am încercat să-l scos din ale sale, veniţi puţin până la domnul Dabija!”.
Am fost martor la tot ce s-a întâmplat în continuare – Nicolae Dabija se străduia să-l convingă că nu este bine să se lase dominat de gândurile negre. După vreo oră şi ceva, l-am condus pe Grigore Vieru spre domiciliul său, deplasându-ne pe jos.
Soţia sa, doamna Raisa, era la curent cu intenţia lui de a-şi pune capăt zilelor. Supărată: „Uite, domnule Vicol, mi-a zis, ce vrea Grigore să facă!”. Rugând-o să-mi pregătească o cafea, am rămas singur cu Grigore Vieru.
Mi-am permis, fiindcă ne cunoşteam de mulţi ani, să deschid discuţia bărbăteşte, clar:
„Domnule Vieru, i-am reţinut atenţia, dacă, prin absurd, v-aţi duce la îndeplinire gândul de a vă lua singur viaţa nu aţi face altceva decât să le daţi satisfacţie duşmanilor dumneavoastră. Vă garantez că s-ar bucura. Aşa că, daţi-mi voi să vă întreb: cui i-ar folosi un astfel de sacrificiu?”.
Mi-a răspuns „din privire”, fără să folosească vreun cuvânt. Se putea observa cu uşurinţă că reuşisem să-l liniştesc. Vieru din faţa mea redevenea, încet-încet, Grigore Vieru cel dintotdeauna. Pe masă, în faţa sa, fructe – nu-i lipseau niciodată.
După ce mi-a adus cafeaua, i-am spus soţiei sale, într-un moment potrivit, să nu mă audă Grigore: „Doamnă, aveţi încredere în ceea ce am să vă spun – soţului dumneavoastră i-au trecut gândurile văzduhiste. Staţi liniştită!”.
Pentru articol
Cine înţelege valoarea unei poezii sau a unui text de cântec, cine ştie să preţuiască un aforism, să citească ultimele mele versuri, să asculte ultimele cântece, să pătrundă ultimele cugetări se va convinge că sunt în cea mai tinerească formă artistică.
Deci, n-am motive de disperare profesională pentru a recurge la gesturi sinucigaşe. Motivul este unul singur: sufletul meu nu mai poate suporta atâta umilire din partea unor nemernici. Îmi veţi spune: „Un naiv ca toţi poeţii. Şi Roşca şi Voronin au obraz de tureatcă. Ei doar se vor bucura.” Ştiu asta şi totuşi…
Totuşi ceva se va schimba. Nu sunt atât de naiv să cred că lumea se va răscula. Ea are necazurile şi dramele ei. Nutresc însă gândul că o piatră măcar se va clătina în sângerosul zid comunist. Ştiind asta, voi muri liniştit.
Gestul sinucigaş nu poate fi speculat nici ca spectacol politic. Dovadă este şi faptul că, având două cicatrice pe inimă în urma a două infarcturi extinse, iar plămânii fiind acoperiţi şi ei de cicatrice în urma unei boli mai vechi la care se adaugă şi un diabet survenit şi el pe baza tuturor batjocurilor publice şi urmăririlor securităţii, sunt conştient că ceea ce fac nu poate duce decât la pieirea mea.
Sunt o fiinţă religioasă. Ştiu că asemenea gesturi sunt un păcat. Nutresc însă gândul că Dumnezeu mă va ierta. Pentru că mă răscol astfel împotriva Satanei. Cred că am luptat destul până acum prin cuvânt şi cu preţul sănătăţii. Acum lupt prin moarte. La vârsta mea, cred că am dreptul la odihnă.
Românul-otravă de la „Moldova Suverană”
Întrucât Eminescu există şi mă aude, îl rog să-mi îngăduie, în încheiere, să utilizez, cu un cuvânt de-al meu, comun, intercalat în ea, o întrebare de-a sa – Ce-ţi doresc eu ţie, acum, dulce Românie?
Răspuns: să mai ai parte de „patrioţi de ocazie” şi „autori de literatură română de mâna a doua” precum Grigore Vieru, dar niciodată de publicişti de teapa lui Mihai Conţiu, românul-otravă de la „Moldova Suverană”. Ăsta, Conţiu, este cel care a scris cel mai uriaş neadevăr despre poetul plecat spre nemurire de la Pererita – „Vieru nu-l recunoaşte pe Isus”.
