Acum vedeau bine, sub apă, galionul care parcă nu se îndura să se lase în mormântul său marin. Scândurile punţii, putrede şi foarte uscate, se cojeau precum bubele de pe obrazul lui Maldito atunci când nebunul se ştergea cu mâneca murdară. Bucăţelele de scândură urcau în vârtejuri, iar femeile, ude, nu-şi despărţeau privirile de puntea care le fusese o scurtă vreme casă.
Dona Isabella îşi muşca buzele ca să nu strige: obrazul stâng, cel din partea inimii, îi era brăzdat destul de adânc, iar sângele îi curgea molcom. Lumina ochiului îi fusese, desigur, stinsă, însă o şuviţă însângerată de păr ascundea grozăvia. Felicidad îşi luă seama şi, rupându-şi rasa la poale, îi opri sângele.
Ceilalţi priveau la spectacolul de jos: pe măsură ce galionul „Don Miguel” se afunda în umbra adâncurilor, o comoară colosală ieşea la lumină, pentru câteva clipe bune, şi se arătă ochilor lor înfometaţi. Maldito dădu să sară, însă epava corabiei spaniole fu mai sprintenă. Ce diavol apucase să ascundă acea comoară a Indiilor de Vest sub puntea mută şi fără vreun preţ?!
Atrasă doar de sclipirile neînţelese, cea care nu văzuse în scurta sa viaţă nici măcar vreun odor din argint, necum aurăret şi smaralde şi rubine şi porţelanuri scumpe ca acum, Pilar se aplecă şi ea, odată cu ceilalţi, peste bordul felucii. Ţinea încă într-o mână scoica din care auzise marea cu atâta timp înainte să o întâlnească, şi numai o minune făcuse să se poată urca la bord doar cu cealaltă mână, cea fără de comoară…
Atunci când Maldito întoarse capul, ştiind că acel tezaur de juvaeruri le este pierdută, firava Pilar scăpă în mare, după corabie, şi scoica ei, comoara ei care se rostogoli până deasupra luciului şi pluti doar o clipă. Scoica se dusese la fund odată cu mâna fetei, tăiată pesemne de vreun nelegiut, iar Felicidad sări îndată în ajutorul său.
„Sabah!”, strigă robul încă înlănţuit spre piratul cel mic, care se dovedi a fi de fapt o tânără femeie cu faţa acoperită cu khala albastră. Tânărul înlănţuit, care îi spuse ceva în arabă, dar cu accent francez, îi făcu semn să aducă însetaţilor burdufuri cu apă. Aduse femeii îmbrăcate în veşminte bărbăteşti, cea care îi părea de neam, un şip cu seu de oaie amestecat cu ierburi bine mirositoare, ca să ungă rana de la ochi.
Stăpâna obrazului, contesa, încercă să nu ţipe, dar, înspăimântată de sânge, se burzului la cel care îi aducea binele. „Luăm în stăpânire această proprietate cucerită!”, strigă ea nu se ştie dacă spre servitoare sau spre Maldito.
„Deocamdată, feluca are un căpitan, senora”, spuse cu blândeţe, în spaniolă, vindecătorul încă înlănţuit. „Daţi-mi voie să mă prezint: sunt căpitanul de Clieu, gentilom. Căpitanul Gabriel Mathieu de Clieu…”
