* Pe stadion *
Poate doar cu greu, într-un colţ de stadion, pe timp de urlete sărbătoreşti, de 23 August comunist, printre cearcăne care se vroiau semne de vioiciune şi omiţând stresul - care se chema oboseală -, poate doar cu greu, zic, mi-ar fi trecut prin cap mie, ploadei care o invidia drăceşte pe fetiţa care lansa „porumbelul păcii”, ce avea să urmeze.
Nimic nu m-ar fi putut convinge atunci că există viaţă şi faimă în afara carierei de lansatoare de porumbei. Ştiam că odată depăşită vârsta critică de 6 ani, gata, viaţa mea se sfârşea.
Nu există lansatoare de clasa a II-a, îmi plângeam de milă, întrebându-mă dacă cumva nenorocitul acela de 9 luat la muzică m-a aruncat în dizgraţie.
Fâl-fâl… Porumbelul se ducea naibii, iar cretina aia de rivală primea aplauze.
Abracadabra!
După – cât, cam 10-15 ani? – uitasem ce idealuri înalte îmi străbătuseră ţeasta în frumosul 23 August pre-revoluţionar.
Eram deja o studentă care chiulea metodic la tot ceea ce nu se chema seminar – am aflat invariabil de aproape de restanţă că totuşi cursurile practice au acelaşi statut cu seminariile, şi că absenţele la ele te mazilesc în faţa insului agitat de la catedră.
Dar să nu ne încurcăm în amănunte. Îmi trecuse deja furia de a mă transforma în alcoolică – oricât am vrut să fiu cool şi să pot să beau ca un răzeş de-al lui Ştefan, figura se încăpăţâna să nu-mi iasă.
Reuşisem deja să-mi înşel iubitul îndrăgostit de „Dirty Dancing” şi de „Abracadabra” – era bizar, mie-mi spuneţi?! -, îmi iubeam vulcanic şi total colegul de grupă, iar sentimentele mele o scoteau din literatura de specialitate pe Anna Karenina şi o treceau la categoria „pensionare cu potenţial non-erotic”.
ID?! Da, demult
În tot acest timp, internetul intrase în viaţa mea aşa cum intră în organism bacilul Koch, ăla de faci TBC la şase uni după inoculare.
Ştiam ce-i messenger-ul dinainte de a şti exact ce e acela ID, pentru că nici unul dintre cunoscuţi mei nu avea aşa ceva, iar dacă i-aş fi spus că poate să aibă, s-ar fi spălat pesemne vârtos cu spirt pe mâini şi mi-ar fi dovedit că nu, soro, te înşeli, nu fac eu bube!
Cuvântul cu „C”
„Ce e acela cyber?”, m-a întrebat timid, de curând, un tătic-amic, după ce îmi povestise încântat, pe acelaşi messenger, cum vorbeşte fi-sa ca maşina de scris, toată ziua pe mes, cu prietenii.
Auzise de cyber ca de ultima boală venerică, şi, ca să n-o ia, nici nu dăduse căutare pe vreun Google sau Wikipedia, că, de, rămâne căutarea şi atunci cum scoţi cămaşa cu explicaţii?
„Dragă, cyber este actul sexual descris în amănunt, în timp ce faci conversaţie, pe mes”. A urmat o pauză imensă, marcată din când în când doar de apariţia lui „X is typing a message”.
Peste minute bune, a venit şi message-ul: „Deci eu îl omor pe ăla care i-a tras vreun cyber lu’ fiică-mea”.
Macbeth
De nenumărate ori ştim ce vrem: porumbelul alb. Atenţia unanimă. Aplauze, şi nu adresate cretinei, ci nouă. Iubire, cu toate simptomele – răcori, pasiune, altruistul „Da, şi pentru mine a fost minunat” şi finalul încununat de „Auzi, da’ tu chiar eşti exagerat de bun pentru mine, fă-mi, te rog, onoarea şi părăseşte-mă”.
Auzim de amoruri şi promisiuni consumate online, ca şi de partide toride de sex care pătează tastatura calculatorului.
La final de joc, unii tratăm TBC-ul şi învăţăm să ţinem găina păcii la start, alţii spălăm mai departe mâinile şi tastatura.
