Prizonier la ruşi
La 93 de ani împliniţi, amintirile ies din veteranul Dumitru Dinu, din Folteşti, precum schijele din soldatul rănit – dezordonat, dureros, atunci când le vine vremea… Ne-a povestit şi din odiseea sa la Odessa şi apoi la Cotul Donului, până la prizonierat. A stat doar 6 zile la Odessa în timpul războiului.
Oraşul pustiit avea însă o viaţă ciudată, subterană: „Ei aveau la subsol şi fabrica de rachiu şi de ulei şi de mama dracului. Odată, curgea pe stradă gaz, îl luam cu gamela”.
Majurul le-a spus odată: „Azi noapte ne-au tras ruşii două sentinele pe canalul de apă. Au dat gratiile la o parte şi i-au scos pe români pe acolo, dar nu i-au omorât. Până la urmă, le-o dat drumul, noaptea”.
De ce? La Odessa avea să vadă, păziţi de germani, şi câteva sute de prizonieri iugoslavi. Nu ştia că urma curând să devină de asemenea prizonier… Apoi, au întâlnit într-un sat, nu departe de Odessa, români basarabeni care erau acolo din 1912, după ce mai întâi fuseseră duşi în Siberia.
Pilaful de sub stepă
Regimentul a mers spre Stalingrad, în sus, pe Volga. Deşi aliate, „când veneau avioanele, Stukas-urile nemţeşti, îţi era frică, cu aşa viteză veneau în picaj! Mureai de frică!”
Au mers câteva zile prin câmpii pustii, care ascundeau însă taine şi capcane: din când în când, descopereau întâmplător vechi canale subterane care duceau nu se ştie unde. Din loc în loc, ieşeau mici cazemate din care se putea trage în trei părţi.
Germani, români, unguri, italieni mergeau prin pustiul de iarbă, ca altădată Napoleon spre Moscova… Într-o zi, au simţit miros de caşa – pilaf din mei – care ieşea pur şi simplu din pământ. „Dom´ majur, miroase a orez cald!” „Mă, eşti nebun!”
Printr-o surpătură, pe unde trecuse un obuzier, au văzut atunci iţindu-se un cazan cu caşa de mei. Ieşeau aburi – ruşii nu plecaseră deci de mult… Au mâncat şi au avut noroc: nu era otrăvit.
N-aveau apă şi au băut apă din cazanele unor locomotive, au adăpat şi caii. Aliaţii nemţi le dădeau câte trei lămâi pe zi – de, vitamine…
Crucea Roşie vine de hac păduchilor
Nea Dinu sare iar la o întâmplare din prizonierat. Când au avut parte şi de un control al Crucii Roşii: să constate adică dacă erau bine trataţi. „A venit o echipă de ofiţeri străini şi ne-a ţinut o predică” – erau americani, englezi, francezi, care controlau lagărul în numele Crucii Roşii.
Au întrebat dacă e bună mâncarea şi un deţinut mai curajos le-a dat să guste. „Păi aici e apă!”, a zis ofiţerul care a gustat. „Aici, asta-i mâncare”, l-a lămurit deţinutul.
Aliaţii au mai aflat că deţinuţii nu-şi schimbaseră cămaşa de 6 luni, doar o scuturau din când în când de păduchi. Din când în când, rufele se băgau la etuvă, ca aburii să distrugă insectele…
De la avion, li s-au dat doi saci cu dezinfectant, un praf galben: au scăpat pe loc de păduchi, dar de foame… tot nu le-a ţinut. Străinii şi-au permis să-i spună generalului rus care-i însoţea că e prost: nu ştia adică nicio limbă.
Viaţă îndulcită
Unii lucrau pe la ruşi acasă. Dinu s-a oferit voluntar să lucreze la un spital. Chiar din prima clipă a întâlnit doi prizonieri: unul, din Arad, fusese făcut prizonier la Ţiganca, încă din ’41, celălalt era bucureştean – avea domiciliul la patru case de a fraţilor lui Dinu.
Pe om l-a apucat plânsul: „Măi, dacă o să ai noroc să scapi, să te duci şi pe la noi!” Când, după prizonierat, şi-a ţinut cuvântul, nu a mai găsit casa omului. Fusese bombardată.
Mamaşa a luat 12 ani pentru o batoză
La bucătăria spitalului, era în subordinea unei femei – o moldoveancă bătrână, poreclită Mamaşa. „Dacă zici că eşti de la Folteşti, pe noi ne desparte Prutul”, i-a spus femeia. Când, în 1940, sovieticii au luat Basarabia, i-au găsit în gospodărie o maşină de bătut porumbul, deci era, nu-i aşa, o exploatatoare: „Mi-o confiscat maşina şi m-o dus şi m-o judecat pi loc şi mi-o dat 12 ani de puşcărie”.
Vreun an şi jumătate, soldatul Dinu a dus-o mai bine: tăia zarzavatul, curăţa plitele şi ceaunele, o spăla pe picioare pe supraveghetoarea rusoaică. Îl mai lăsau să se mai odihnească, să se întremeze…
La eliberare, după carantina din Gara Galaţi, a ajuns acasă. S-a întors la munca câmpului. Începea alt „război”: colectivizarea. Ca mulţi alţii, a fost arestat cu învinuirea că ar fi fost legionar.
Or, bietul om fusese pe front şi în prizonierat „pe vremea” Gărzii de Fier. A avut totuşi noroc, căci şi aşa, nevinovat, tot era bun de puşcărie: doar luptase împotriva URSS, crimă gravă!
Comentarii foto:
1: Amintirile dor…
2: Soldaţi români în tranşee, la Cotul Donului – noiembrie 1942 (Wikipedia)
3: Prizonieri români, duşi în Kazahstan
